CIOCHINĂ, ciochine, s. f. Partea din spate a șeii, de care se poate lega traista, desagii etc. – Cf. tc. çıkın „raniță, traistă”.

cinchină sf vz ciochină

ciochină sf [At: DAMÉ, T. 50 / V: (Dob) cinc~ (reg, prin confuzie cu ciorchine) ciorc~, (Ban, cu rostire dial) șocină / A: ciochină / Pl: ~ne / E: cioacă¹, srb čekljun, tc čiqin] (Reg) 1 Partea dindărăt a șeii, de care se poate lega traista, desagii etc. 2 (Îe) A pune (sau a lega sau a atârna, a spânzura) ceva la ~ (sau la ciochine) A nu se mai ocupa de ceva. 3 Cârligul pe care-l poartă uneori țăranii de la munte la brâu. 4 Osul rotund de la glezna piciorului.

ciorchină² sf vz ciochină

*CIOCHINĂ (pl. -ne) sf. 1 Curea la capătul dinapoi al șelei, de care călărețul își leagă traista cu merinde sau bagajele (👉 ȘA): Și cu șaua de meșină... Și cu plosca la ~ (TOC.) ¶ 2 pl. Cele două vîrfuri sau oblîncurile dinapoi, la șeaua de lemn ¶ 3 Ⓕ A atîrna, a lega, a pune, a spînzura ceva la ~ (sau ciochine), a părăsi, a da uitării; ai să-ți rupi ciochinele (=ai să te ostenești de pomană) umblînd și tot n’ai să găsești slugă cum cauți dumneata (CRG.) [tc. čykyn].

CIOCHINĂ, ciochine, s. f. Partea dindărăt a șeii, de care se poate lega traista, desagii etc.; fiecare dintre cele două capete ale părții dindărăt a șeii. – Cf. tc. çıkın „raniță, traistă”.

CIOCHINĂ, ciochine, s. f. Partea dindărăt (de obicei bifurcată) a șeii, de care se pot lega traista, desagii etc.; fiecare dintre cele două capete ale părții dindărăt a șeii. Diacul Radu, pe Ungă sabia de la oblînc, purta o săneață în curmezișul tarniței și, la ciochine, arcul lui cel scurt și cucura de săgeți. SADOVEANU, N. P. 115. El cîrlanul și-l lua, La ciochine și-l lega Și cu roibul iar ’pleca. ALECSANDRI, P. P. 88. Puse două pistoale la brîu și alte două la ciochina șelei. FILIMON, C. 271.

CIOCHINĂ, ciochine, s. f. Partea dindărat a șeii, de care se poate lega traista, desagii etc.; fiecare dintre cele două capete ale părții dindărat a șeii. – Tc. čikin.

CIORCHINĂ s. f. v. ciorchine.

CIOCHINĂ ~e f. 1) Partea dindărăt a șeii (de obicei, bifurcată), de care se poate atârna un bagaj. ◊ A lega (a atârna) la ~ a lăsa în voia soartei. 2) pop. Os rotund de la glezna piciorului. [Sil. cio-chi-] /<turc. çikin

ciochină f. 1. curea la capătul dinapoi al șelei de care drumețul își leagă traista cu merinde: ai să-ți rupi ciochinele umblând CR.; 2. fig. a pune la ciochină, a părăsi, a da uitării; 3. cârlig ce țăranii dela munte poartă la brâu; 4. osul rotund din amândouă părțile la glezna piciorului. [Turc. ČYKYN].

cĭochínă f., pl. e și ĭ (probabil, rudă cu it. ciocca, strugure, dim. ciocchina, și înrudit cu cĭorchină. Cp. cu cîrcel, filamentu răsucit cu care vița se agață ca cu un cîrlig, apoĭ „strugure mic”. Cu turc. čykyn, grop, pachet, n’are legătură). Coada șeleĭ, arcada din apoĭ. Cĭochinare. A pune la cĭochină, a lega în apoĭa șeleĭ, (fig.) a da uĭtăriĭ. A-țĭ rupe cĭochinele degeaba, a umbla degeaba. Cîrlig la unele cingătorĭ țărăneștĭ. Gleznă, oasele proeminente de la gleznă. V. oblînc.

ciochină (înv.) s. f., g.-d. art. ciochinei; pl. ciochine

ciochină s. f., g.-d. art. ciochinei; pl. ciochine

ciochină s. f., g.-d. art. ciochinei; pl. ciochine

ciochină, s. f. – 1. Partea din spate a șeii. – 2. Cîrlig, cange. – 3. Maleolă, gleznă. Probabil de la cioc „cîrlig”, cu suf. -nă, cf. ciorchină. DAR consideră etimonul necunoscut. Alții s-au gîndit la tc. çikin „raniță” (Roesler 608; Șeineanu, II, 129), sau la sb. čukalj, čekljun „cîrlig”, care prezintă dificultăți fonetice (Cihac, II, 549). – Der. ciochinar, s. n. (curea, legătură la oblînc).

CIOCHINA, com. în jud. Ialomița, pe rîul Ialomița; 3.788 loc. (1991).

CIOCHINĂ subst. 1. – (Am 157; Tec II; 16 B I 187, II 29; 16 A I 46) etc.; Ciochina (Plur; Glos; 17 B II 303); – Badea (AO XIX; Ciochinescul (C. Bog). 2. Ciuchină, 1502 (16 B I 12; D Gorj).