CIN¹, cinuri, s. n. (Înv.) 1. (În Evul Mediu) Poziție socială înaltă. ♦ Stare socială. 2. Ordin preoțesc sau călugăresc; tagmă. – Din sl. cinŭ.

CIN², cinuri, s. n. (Înv. și reg.) Luntre mică (pescărească). – Din sb. čun.

cin³ pin vz cine

cin¹ sn [At: MOXA, 355/15 / V: ciun / Pl: ~uri / E: srb čun] (Îrg) 1 Vas mic pe Dunăre. 2 Luntre mică (pescărească) Si: cinac². 3 Luntre primitivă, dintr-un trunchi de arbore scobit Si: cinac².

cin² sn [At: CORESI, EV. 17/30 / Pl: ~uri / E: vsl цинъ] (Iuz) 1 Poziție socială (înaltă). 2 Categorie. 3 Rang. 4 Clasă. 5 Grad. 6 Tagmă. 7 (Pex) Fel. 8 Breaslă. 9 Corporație. 10 (Pex) Grup (organizat) 11 Ordin (preoțesc sau) călugăresc. 12 (Cer) Veșmânt (preoțesc sau) călugăresc. 13 Dregătorie. 14 (Pex) Slujbă. 15 (Pex) Funcție. 16 (Pex) Post. 17 Mulțime de oameni. 18 (Îlav) Din ~ până-n ~ De la un hotar la altul.

cin⁴- [At: DN³ / V: chino-, ~ne-, ~no- / E: fr cyno-] Element prim de compunere savantă cu semnificația: 1 Referitor la câine. 2 Propriu câinelui.

CIN¹, cinuri, s. n. (Înv.) 1. (În societatea medievală) Poziție socială înaltă. ♦ Stare socială. 2. Ordin preoțesc sau călugăresc; tagmă. – Din sl. cinŭ.

CIN², cinuri, s. n. (Înv. și reg.) Luntre mică (pescărească). – Din scr. čun.

CIN¹, cinuri, s. n. (Învechit) 1. (În orînduirea feudală) Poziție socială înaltă. V. rang. Nici lacom de avere, nici de cinuri, mulțămit cu cît avea, cu cît n-avea. CREANGĂ, A. 135. Boierii netezindu-și bărbile mari și tufoase, după rang și cin, striga. RUSSO, S. 17. 2. Ordin călugăresc sau preoțesc; tagmă. Colegii mei de la teologie... Toți au pătruns în învățămîntul secundar, în cinul preoțesc și prin felurite alte servicii. GALACTION, O. I 24. Traiul tihnit al sfîntului său cin îl înzestrase cu un adevărat pîntece de egumen. HOGAȘ, DR. 246.

CIN², cinuri, s. n. (Rar) Luntre mică, barcă. Moșu-n cin dacă intra, Pe Dunăre se ducea. TEODORESCU, P. P. 569. Mult că nu mergea... Și mi-și întîlnea Un cin de alamă, De nu-i bagi de seamă, Cu vîsle d-argint, Cum n-am mai văzut. TEODORESCU, P. P. 645.

CIN- Element prim de compunere savantă cu semnificația „cîine”, „în legătură cu cîinii”. [Var. chino-, cine-, cino-. / < fr. cyno-, cf. gr. kyon, kynos].

CIN ~uri n. înv. Treaptă într-o ierarhie (administrativă, diplomatică sau militară); stare socială; rang. /<sl. cinu

cin n. 1. od. luntre dintr’un singur trunchiu scobit; 2. astăzi, cutie de scânduri încleite spre a pluti pe Dunăre. [Slav. ČLŬNŬ].

cin n. 1. rang: nici lacom de avere, nici de cinuri CR.; 2. ordin, stare socială: cin boieresc, preoțesc [Slav. ČINŬ].

1) cin n., pl. urĭ (vsl. činŭ, ordin, rang, činovĭhikŭ, oficial, činiti, a compune, a forma; rus. čin, rang, ung. csin, eleganță. V. cinie 1, cinel 2, cinovnic, cislá, citesc, pricină, cinătuĭesc. Vechĭ. Rang, treaptă, stare socială. Tagmă, teapă.

2) cin (sud), cĭun (Ban.) și cim (vechĭ) n., pl. urĭ (sîrb. čun, vsl. člŭnŭ). Luntre dintr’un trunchĭ (monoxil) saŭ din scîndurĭ întrebuințată la pescuit orĭ la vînat. – În nord cĭobacă. V. oraniță.

cene pir vz cine

chino- vz cin⁴-

cim sn vz cin¹

cine- vz cin⁴-

cine [At: COD. VOR. 39/4 / V: (înv) cene, cire, cere / E: lat quene (=quem)] 1 pin Înlocuiește, în propoziții interogative, numele subiectului așteptat ca răspuns la întrebare. 2 pin (Fam; îe) ~ dracu (sau naiba, amar, păcatele etc.) Exprimă mirare. 3 pin (Îae) Exprimă ciudă. 4 pin (Îae) Exprimă necaz. 5 pin (Îae) Exprimă indignare. 6 pin (Îae) Exprimă nerăbdare. 7-9 pin (Îe) ~ (mai) știe când? (sau cum? unde?) Exprimă imposibilitatea precizării timpului, modului, locului de desfășurare a acțiunii Vz habar n-am. 10-11 pin (Îae) Ceva (cineva) deosebit. 12-13 pin (Îae) Ceva (cineva) neprevăzut. 14-15 pin (Fam; urmat de a fi) Ce fel de om. 16 prl Cel ce. 17 prl (Îe) Are (sau n-are) ~ ori este (sau nu este) ~ (nu) există persoană care... 18 prl (Cu valoare nehotărâtă) Indică ființele sau lucrurile luate în parte dintr-un grup sau dintr-o categorie Si: fiecare, oricine, oricare. 19 prl (Înv; îlav) ~ încotro Care încotro. 20 prl (Cu valoare nehotărâtă și în enumerări; îcs) ~ și ~ Unul și altul. 21 prl (Rar; îcs) ~ pe ~ Care pe care. 22 s (Nob) Cineva (fără importanță). corectat(ă)

cino- vz cin⁴-

cire pin vz cine corectat(ă)

ciun² sn vz cin¹

CINE pron. 1. (Pronume interogativ) Cuvînt care servește pentru a întreba despre o persoană necunoscută sau neamintită în cursul vorbirii: a) (în întrebări directe) Cine-mi iese înainte? Cine-mi luminează pragul? Este inima fierbinte-Este dorul meu, pribeagul CERNA, P. 139. Cine-i acolo?...-Eu, Ivan. CREANGĂ, P. 308. Cine ești? de unde ești? ALECSANDRI, P. II 11. Și cine l-a fermecat?... Mîndrulița lui din sat. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 11. ◊ (În întrebări retorice) Cine-i ca ea? Frumoasă ca ea, cine? COȘBUC, P. II 215. Cine e nerod să ardă tn cărbuni smarandul rar Ș-a lui vecinică lucire s-o strivească în zadar? EMINESCU, O. I 83. ◊ Expr. Cine (mai) știe?! = (pornindu-se de la întrebare s-a ajuns la ideea de imposibilitate a precizării, apoi la negație) nu știu, n-am idee. O să plouă azi?- Cine știe?! Cine știe ce (sau cine, unde etc.) = (cu sens nehotărît) Mai știi... Cine știe ce încurcătură vei face p-acolo. ISPIRESCU, L. 13. A avut parte cine știe ce alt drumeț mai înțelept de patul cel curat. CARAGIALE, O. I 336. Cum să ia omul ista, la drum, cu vorba și cînd se trezește, cine știe unde a ajuns. CREANGĂ, P. 119. (Cu nuanță de superlativ) Tot satul îl cinstea și îl asculta ca pe cine știe cine. ISPIRESCU, L. 98; b) (În întrebări indirecte) Nu știu cine te-a îndreptat la casa mea, că știu că ești berechet bun. CREANGĂ, P. 162. Ce-mi pasă a cui ești? – zise el. Destul că te iubesc. EMINESCU, N. 9. Ieși, mîndruțo, pînă-n prag Și-mi arată cin’ ți-i drag. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 123. ♦ (Mai ales în descrieri și amenințări) Ce fel (de om), cum. Tu nu știi cine-i mămuca, n-ai mîncat niciodată moarea ei. CREANGĂ, P. 8. 2. (Pronume relativ) Cel ce, acela care. Cu cine prinzi tu copiii...?-Cu cine pot, fa, cu cine pot. STANCU, 243. Bine a zis cine-a zis... CREANGĂ, P. 236. Cine-o vede, o zărește, Ca o stea care lucește Și-n văzduh se mistuiește. ALECSANDRI, P. I 29. Gurița ei, fagur dulce, Cingustă, nu se mai duce. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 33. ◊ Expr. Are (sau n-are) cine sau este (ori nu este) cine (urmat de un conjunctiv sau de un infinitiv) = (nu) există om care, (nu) se găsește persoană care... Dacă mă vezi așa de jigărit, este că n-are cine să mă hrănească. ISPIRESCU, L. 15. De-ar crăpa o dată să crape și harabagiul care v-au adus, c-atunci știu că n-ar avea cine să vă mai cărăbănească așa de des pe la tîrg. CREANGĂ, P. 110. 3. (Pronume nehotărît) Fiecare, oricine, oricare. Cine e notat de monitor că n-a fost cuminte e deznodat în bătăi. STANCU, D. 298. Zică cine ce va vrea. JARNÍK-BÎRSEANU, 359. – Formă gramaticală: gen.-dat. cui.

CHINO²- v. cin-.

CINE³- v. cin-.

CINO²- v. cin-.

CINO¹- v. chino¹-.

CHINO- elem. cin(o)-.

CINO- elem. cin(o).

CIN(O)-/CHINO- elem. „câine”. (< fr. cyn/o/-. cf. gr. kyon, kynos)

CINE¹ pron. interog. (se folosește pentru formularea unei întrebări) Care (anume)? ~ cântă? ~ vine? [G.-D. cui] /<lat. quene

CINE² pron. rel. (se folosește pentru a indica o persoană neidentificată) Cel care; cel ce. ~ știe carte are patru ochi. [G.-D. cui] /<lat. quene

cine pr. demonstrativ, cel ce: cine aleargă se poticnește; 2. interogativ: cine e acolo? [Lat. QUEM, amplificat cu acelaș sufix ca la mine, etc.].

céne, V. cine.

cim, V. cin 2.

cíne pron. rel. și interog. (din cene, d. lat. quem-ne, quene. Cp. cu mine, tine, sine). Care (vorbind numaĭ de persoane): Cine doarme ziŭa, flămînzește noaptea (Prov.) Cine e acolo?

cĭun, V. cin 2.

cin (înv., reg.) s. n., pl. cinuri

cin (înv., reg.) s. n., pl. cinuri

cin (ordin preoțesc, luntre) s. n., pl. cinuri

+cine știe ce/cine loc. pr.

cui² pr. v. cine

+nu știu cine² loc. s. m. și f. (un/o ~)

cui² pr. v. cine

cine pr., g.-d. cui

CIN s. v. bandă, breaslă, buluc, ceată, cârd, corporație, demnitate, droaie, funcție, gloată, grămadă, grup, îndeletnicire, meserie, mulțime, ocupație, pâlc, post, poziție, profesiune, rang, serviciu, slujbă, stol, tagmă, treaptă.

CIN s. (BIS.) tagmă, (înv.) ceată, schimă. (~ul preoțesc.)

CIN s. (Olt.) pream. (~ul este o luntre mică.)

CIN s. (Olt.) pream. (~ este o luntre mică.)

CIN s. (BIS.) tagmă, (înv.) ceată, schimă. (~ preoțesc.)

cin s. v. BANDĂ. BREASLĂ. BULUC. CEATĂ. CÎRD. CORPORAȚIE. DEMNITATE. DROAIE. FUNCȚIE. GLOATĂ. GRĂMADĂ. GRUP. ÎNDELETNICIRE. MESERIE. MULȚIME. OCUPAȚIE. PÎLC. POST. POZIȚIE. PROFESIUNE. RANG. SERVICIU. SLUJBĂ. STOL. TAGMĂ. TREAPTĂ.

CINE pron. 1. care. (~ vine cu mine?) 2. v. oricine.

CINE pron. 1. care. (~ vine cu mine?) 2. fiecare, fiecine, oricare, oricine, orișicare, orișicine, (înv. și pop.) care, (pop.) fieșcare, fieșcine, fitecine, (înv. și reg.) careși, cineși, (înv.) neștine, vericare, vericine. (Zică ~ ce va vrea.)

cin (cínuri), s. n. – Luntre, barcă. Sb. čun (Cihac, II, 52). – Der. cinac, s. n. (barcă), din sb. čunak. Cuvinte care se folosesc de-a lungul Dunării.

cin (cínuri), s. n. – 1. Clasă, rang, categorie. – 2. Breaslă, corporație. – 3. Situație, poziție, funcție. Sl. činŭ (Miklosich, Slaw. Elem., 52; Cihac, II, 52); Cf. mag. csin. – Der. încinuit, adj. (înv., afiliat unei corporații sau unui ordin); cinovnic, s. m. (funcționar, vînzător), din rus. činovnik (sec. XIX, astăzi rar).

cíne pron. inter. – 1. Introduce întrebările la care se așteaptă ca răspuns un nume de persoană. – 2. Cel care (indică identitatea subiectului a două acțiuni conexe). – 3. Nimeni (în expresii ca n-are cine, cine știe ce, etc.). – 4. (Înv.) Fiecare (mai ales în compunere cu unde, cum, cît, încotro). – Mr. ține, istr. țire. Gen., dat (al, a) cui, acuz. pe cine. Lat. quem (Pușcariu 366; Candrea-Dens., 345; REW 6953; DAR); cu epenteza lui -ne, ca în sard. kini, calabr. chine, lec. cine (M. Ruffini, Cah. S. Pușcariu, I, 202), cf. și mine, tine, sine (Byhan, Jb., III, 7). Celelalte explicații par mai puțin probabile: lat. quisne (Philippide, Principii, 78; Pascu, I, 176); -ne ca în alb. unë „eu”, tinë „tu” (Pușcariu 366); lat. quem pronunțat quene (DAR). Gen. cui (din lat. cui) se folosește și cu sens absolut: „fiul cui” (cf. Eminescu: a cui-s, mamă?). Comp. cinescu, pron. (înv., fiecare, oricine), pare sing. analogic, format pe baza lui cinești, care ar putea fi o compunere bazată pe aceleași elemente ca neștine (DAR admite că cinești este rezultatul contaminării lui cineș cu fiește(care); Meyer-Lübke, Literaturblatt, VII, 150 și Philippide, ZRPh., XXXI, 360, îl explicau pe cinescu direct din lat. quisquis; cineși, pron. (înv., fiecare, oricare), ca același; cineva, pron. (o persoană indeterminată; o persoană importantă), ca și careva (pentru folosirea sa, cf. Sandfeld, Syntaxe, 210-2); fiecine (var. fieșicine, fieștecine), pron. (oricine, fiecare), ca fiecare; măcarcine, pron. (rar, oricine); neștine (var. înv. nescine), pron. (oricine), ca niscare; oarecine (var. oareșicine, oricine), pron. (oricare, fiecare), ca oarecare; vericine, pron. (oricare), ca vericare.

CIN-, v. CINO-. □ ~antropie (v. -antropie), s. f., stare patologică a unei persoane de a se crede transformată în cîine; ~odont (v. -odont), s. m., dinte canin; ~orexie (v. -orexie), s. f., foame puternică, manifestată mai ales ca simptom al unor afecțiuni ale tubului digestiv.

cin, cinuri, s.n. 1. Poziție socială. 2. Rang. 3. Tagmă. 4. Ordin preoțesc: „…și miluiește pre arhiepiscopul și mitropolitul nostru și pre tot cinul preuțescu…” (Socolan, 2005: 290). ■ (onom.) Cin, nume de familie în jud. Maram. – Din sl. cinǔ (MDA).

CHIN-₂, v. CIN-. □ ~antropie (v. -antropie), s. f., cinantropie*.

CHINO-₂, v. CINO-. □ ~drom (v. -drom), s. n., teren special amenajat pentru cursele de cîini; ~logie (v. -logie₁), s. f., disciplină care se ocupă cu creșterea și dresajul cîinilor; sin. cinologie.

CINO- (CHINO-₂) „cîine, canin”. ◊ gr. kyon, kynos „cîine” > fr. cyno-, engl. id., it. cino- > rom. cino- și chino-. □ ~cefal (v. -cefal), s. m., specie de maimuță africană, cu capul și botul de formă alungită și cu coada lungă; ~drom (chinodrom) (v. -drom), s. n., pistă special amenajată pentru cursele de cîini; ~fil (v. -fil₁), adj., s. m. și f., (persoană) care iubește cîinii; ~filie (v. -filie₁), s. f., atașament exagerat pentru cîini; ~fob (v. -fob), adj., s. m. și f., (persoană) care suferă de cinofobie; ~fobie (v. -fobie), s. f., teamă patologică de cîini; ~id (v. -id), adj., cu aspect de cîine; ~logie (v. -logie₁), s. f., chinologie*, canicultură*; ~pedie (v. -pedie), s. f., creștere a cîinilor de vînătoare.

BIS DAT, QUI CITO DAT (lat.) cine dă repede dă îndoit – Publius Syrus, „Sententiae”, 8. V. și La façon de donner vaut mieux que ce qu’on donne.

CHI VA PIANO, VA SANO (it.) cine merge încet, merge sigur – Expresia este echivalentă cu cea românească: „Cine merge încet, departe ajunge”.

CUI (QUID) PRODEST? (lat.) cui (la ce) folosește? – Formulă folosită atunci când nu e clară intenția săvârșirii unui anumit act sau există îndoieli asupra oportunității acestuia.

CUI DOLET, MEMINIT (lat.) cine plătește își amintește – Cicero, „Pro Murena”, 20, 42.

PERPETUO VINCINT QUI UTITUR CLEMENTIA (lat.) cine iartă învinge întotdeauna – Balbus, „Sententiae”, 147.

QUI NIL POTEST SPERARE DESPERET NIHIL (lat.) cine nu are a spera nu are de ce despera – Seneca, „Medeea”, I, 163.

QUI UTITUR MENDACIIS HIC PASCIT VENTOS (lat.) cine se bizuie pe minciuni se hrănește cu vânt – În românește: cine seamănă minciună culege vânt.

SOLEM QUIS DICERE FALSUM AUDEAT (lat.) cine ar cuteza să spună că Soarele nu este adevărat? – Vergiliu, „Georgica”, I, 463-464. Evidențele nu pot fi contestate.

Chi va piano, va sano – (ital. „Cine merge încet, merge sănătos”, adică sigur) – E numai prima jumătate a unui foarte des folosit proverb italian, cealaltă parte întrebuințîndu-se mai rar: e chi va sano, va lontano (și cine merge sigur, ajunge departe). „Ce astăzi nu-i gata pe mîine s-o-mplini – / Cu-ncetul se face oțetul / Chi va piano, va sano...” (H. Heine, poemul Germania – o poveste de iarnă, cap. XV, v. 77-79). Aceeași idee a pasului bine măsurat o găsim exprimată în multe graiuri. Francezii, dintr-un vers al lui Racine din piesa Les plaideurs (act. I, sc. 1), au făcut zicătoarea: Qui veut voyager loin, ménage sa monture (Cine vrea să călătorească departe, își cruță animalul). Germanii spun: „Langsam, aber sicher” (încet, dar sigur), iar noi spunem: „Încet, încet, departe ajungi”. FOL.