CHIASMĂ, chiasme, s. f. Formațiune nervoasă din interiorul craniului, rezultată din încrucișarea parțială a fibrelor nervilor optici. [Pr.: chi-as-] – Din fr. chiasma.

chiasm sf [At: ANATOMIA, 227 / Pl: ~e / E: fr chiasme] 1 (Atm) Încrucișare în formă de x a prelungirilor nervoase ale nervului optic care face posibilă simultaneitatea vederii binoculare. 2 Figură retorică ce constă într-o simetrie, în interiorul căreia termenii își inversează funcțiile sintactice.

CHIASMĂ, chiasme, s. f. Formație nervoasă din interiorul craniului, alcătuită din încrucișarea parțială a fibrelor nervilor optici. – Din fr. chiasma.

CHIASM, chiasme, s. n. Figură de stil care constă în așezarea a două perechi de cuvinte în ordine încrucișată. – Pronunțat: chi-asm.

CHIASM, chiasme, s. n. Figură de stil care constă în așezarea a două perechi de cuvinte în ordine încrucișată. – Fr. chiasme, chiasma (< gr.).

CHIASM s.n. Procedeu stilistic constînd în așezarea încrucișată a două perechi de cuvinte pentru a forma o antiteză. [Pron. chi-asm. / < fr. chiasme, cf. gr. chiasma – încrucișare].

CHIASMĂ s.f. Încrucișare a două formații anatomice (tendoane, nervi). ♦ Punct în care se întretaie cele două ramuri ale nervului optic. ♦ (Biol.) Loc de unire a cromozomilor omologi în timpul profazei. [< fr. chiasma, cf. gr. chiasma].

CHIASM s. n. figură de stil constând în așezarea inversată a două perechi de cuvinte, pentru a forma o antiteză. (< fr. chiasme, gr. khiasma)

CHIASMĂ s. f. încrucișare a două formații anatomice (tendoane, nervi). ◊ punct intracranian în care se întretaie fibrele nervilor optici ◊ (biol.) aranjare în cruce a cromatidelor în meioză. (< fr. chiasma, gr. khiasma)

CHIASM ~e n. Figură de stil care constă în reluarea inversată a două cuvinte sau expresii pentru a forma o antiteză. [Sil. chi-asm] /<fr. chiasme

chiasm (figură de stil) (desp. chi-asm) s. n., pl. chiasme

chiasmă (formațiune nervoasă) (desp. chi-as-) s. f., g.-d. art. chiasmei; pl. chiasme

chiasm (figură de stil) s. n., pl. chiasme

chiasmă (formațiune nervoasă) (chi-as-) s. f., g.-d. art. chiasmei; pl. chiasme

chiasm (figură de stil) s. n., pl. chiasme

chiasmă (anat., biol.) s. f. (sil. chi-as-), g.-d. art. chiasmei; pl. chiasme

chiasm (1 sil.)

chiasm (gr. chiasmos „așezare în cruce”), figură de stil care constă în repetarea inversă a două funcții gramaticale, altfel spus, succesiunea a doua sintagme sau propoziții diferite lexical, dintre care a doua repetă funcțiile gramaticale ale celei dintâi, dar în ordine inversă („figura, quando, quattuor propositis, tertium secundo respondet, et convenit quartum primo” → Heineccius-Gesner, p. 134): 1 2 : 2 1 sau a b : b’ a’ (R): „Cine se scoală de dimineață departe ajunge” (Pop.) Funcțiile gramaticale în cele două propoziții de mai sus corespund în cruce a cu a’ și b cu b’ Cine se scoală^(a) / de dimineață^(b) / departe^(b’) / ajunge^(a’) Sau: „… culesul holdelor și dijmuitul vor vorbi de vrednicia plugarului și de a gliei bogată dărnicie.” (M. Lungeanu)

CHIASM (< fr. chiasme < gr. chiasmos, încrucișare) Procedeu poetic, antiteză formală între două pasaje ale unei opere literare – în versuri sau proză – în care cuvintele din prima parte sînt simetric inversate în cea de a doua parte, de unde rezultă un fel de încrucișare în formă de X, o simetrie în cruce. Ex. Unii trăiesc ca să uite, alții uită ca să poată trăi. (N. IORGA, Cugetări)