2 intrări

39 de definiții

din care

Dicționare explicative

Explică cele mai întâlnite sensuri ale cuvintelor.

CEZAR, cezari, s. m. Titlu dat împăraților romani; p. gener. împărat. [Acc. și: cezar] – Din lat. caesar.

CEZAR, cezari, s. m. Titlu dat împăraților romani; p. gener. împărat. [Acc. și: cezar] – Din lat. caesar.

cezar sm [At: EMINESCU, P. 121 / V: cesar, che / A: cezar / Pl: ~ri / E: lat Caesar] 1 Împărat roman (la început din familia lui Iuliu Caesar). 2 (Pex) Împărat.

CEZAR, cezari, s. m. Titlu dat primilor împărați romani; p. ext. împărat. Pe malurile Seinei, în faeton de gală, Cezarul trece palid, în gînduri adîncit. EMINESCU, O.I 61. ◊ Fig. [Oltul] adună în drumul lui, ca un cezar acvatic, tot ceea ce i se cuvine. BOGZA, C. O. 106. – Accentuat și: cezar.

CEZAR, cezari, s. m. Titlu dat împăraților romani; p. ext. împărat. [Acc. și: cezar] – Lat. lit. caesar.

CEZAR s.m. Titlu dat împăraților romani după numele lui Caius Iulius Caesar; (p. ext.) împărat. [< Caesar – celebru general roman, ultimul dictator din vechea Romă].

CEZAR s. m. titlu dat împăraților romani; (p. ext.) împărat. (< lat. caesar, fr. césar)

CEZAR ~i m. 1) (în Roma antică; folosit și ca titlu pe lângă numele respectiv) Conducător absolut al țării; suveran; monarh; rege; rigă. 2) Moștenitor imperial. /<lat. caesar

Cezar (Iuliu) m. ilustru Roman și unul din cei mai mari generali ai antichității. Stăpânul Romei după cucerirea Galiei, el susținu un răsboiu îndelungat în contra lui Pompeiu și a republicanilor; învingător, fu proclamat dictator, dar fu asasinat de Brutu și Cassiu în mijlocul senatului. Cezar fu și mare istoric, autorul unor Comentarii despre răsboiul Galic (101-44 a. Cr.).

Cezar m. 1. titlu dat împăraților romani după August; 2. calificarea monarhilor cari au titlu de împărat (în special a lui Napoleon): Cezarul trece palid în gânduri adâncit EM.

Dicționare morfologice

Indică formele flexionare ale cuvintelor (conjugări, declinări).

cezar (împărat) s. m., pl. cezari

!Cezar/(lat.) Caesar (personalitate romană) s. propriu m.

cezar (împărat) s. m., pl. cezari

Cezar (împărat roman)/(lat.) Caesar [pron. cesar] (Cae-sar) s. propriu m.

Caesar v. Cezar

Dicționare relaționale

Indică relații între cuvinte (sinonime, antonime).

Dicționare etimologice

Explică etimologiile cuvintelor sau familiilor de cuvinte.

cezar (-ri), s. m. – Împărat. Lat. Caesar (sec. XIX). – Der. cezarian, adj.; cezaricesc, adj. (înv., imperial), tradus din germ. kaiserlich (sec. XVIII); cezarocrăesc, adj. (înv., care aparține sau se referă la împăratul Austriei și rege al Ungariei), traducere a ferm. kaiserlich-königlich.

Dicționare enciclopedice

Definiții enciclopedice

CEZAR (Caius Iulius Caesar) (100-44 î. Hr.), om politic, general, scriitor și orator roman. Unul dintre cei mai străluciți strategi ai antic. A încheiat în anul 60 î. Hr., împreună cu Pompei și Crassus, alianța politică cunoscută sub numele de triumvirat. Consul în 60 î. Hr., a devenit guvernator al provincie Gallia Narbonensis (58 î. Hr.) și a condus strălucit campania de cucerire a întregii Galii (58-51 î. Hr.) pe care a transformat-o în prov. romană. Prin trecerea Rubiconului a declanșat războiul civil (49 î. Hr.); l-a înfrînt pe Pompei la Pharsalos (48 î. Hr.), iar pe partizanii acestuia la Thapsus (46 î. Hr.) și Munda (45 î. Hr.), instaurînd de fapt dictatura personală. În anul 45 î. Hr. a introdus calendarul iulian. A fost ucis la idele lui Marte (15 mart. 44 î. Hr.), în senat, de o conjurație condusă de Brutus și Crassus. Orator și scriitor talentat. C. este autorul lucrărilor „Comentarii de Bello Gallico” și „Comentarii de Bello civili”.

Cezar Nume cu adînci rezonanțe în istoria romană, Cézar își datorează răspîndirea și frecvența actuală nu atît faptului că este calendaristic, cît mai ales modei, care începe odată cu Renașterea, de a reînvia vechile nume eroice ale istoriei. Lămurirea originii și semnificației inițiale a numelui pers. lat. Caesar pune însă probleme deosebit de dificile. Încercările de a explica etimologic numele unuia dintre cele măi mari personalități ale istoriei și culturii romane sînt foarte vechi și, chiar dacă nu satisfac întrutotul exigențele filologice actuale, ele sînt interesante. O primă încercare apropie numele Caesar de un cuvînt dintr-o limbă a populațiilor nord-africane, caesa sau caesai, care ar însemna „elefant” (un ecou al faptelor militare ale celebrului general roman). Un secol după moartea lui Cezar, Pliniu cel Bătrîn explica numele prin faptul că s-ar fi născut prin „tăierea pîntecelui mamei” (în latină a caeso matris utero), naștere cunoscută astăzi sub numele de cezariană. Deși explicația este interesantă și are urmări în terminologia medicală modernă, ea nu rezistă nici măcar din punct de vedere istoric; nu împăratul roman este primul purtător al acestui nume. În sfîrșit, o altă explicație a fost propusă de gramaticul Sextus Pompeius Festus, care spune că dictatorul roman s-ar fi născut „cu plete, cu coamă” (în lat. a caesarie, cf. sanscr. kesara, „coamă”). Deși se știe că Cezar era chel, această explicație ar putea rezista din punct de vedere al semnificației, considerînd că porecla ar fi fost moștenită de la un strămoș (onomastica latină cunoaște și alte cognomene care se refereau la podoaba capilară; Crispus „creț”, Calvus „chel” – de aici calviție „chelie”, Cincinnatus „buclat” etc.). Deși această din urmă explicație a fost de multă lume acceptată și se pare că are cea mai mare circulație, ea este probabil doar o frumoasă etimologie populară. Caesar, gen. Caesaris era un vechi cognomen al celebrei ginți Iulia. Un prim purtător al acestui nume, pretorul Sextus Iulius Caisar apare în izvoarele latine încă din anul 208 î.e.n. Forma veche Caisar are aspect etrusc și poate fi încadrată într-o serie de nume proprii care apar în inscripțiile etrusce, Caesennius, Caesenus, Caesena etc. În ceea ce privește semnificația inițială a numelui s-au încercat apropieri de cuvîntul etrusc aisar, care însemna „divinitate”; acest înțeles pare foarte potrivit cu vechea tradiție romană care considera că ginta Iulia are ca strămoși pe zeița Venus și eroul Enea. Cunoscînd masiva influență a onomasticii etrusce asupra celei latine și luînd în considerare vechimea și originile mitologice ale ginții Iulia, originea etruscă a numelui pare cea mai apropiată de adevăr. Cognomenul Caesar trece la fiul adoptiv al dictatorului Caius Octavius (viitorul împărat roman Caius lulius Caesar Octavius Augustus), odată cu care se stinge linia directă a ginții Iulia. Numele este preluat prin adopțiune de descendenții casei Claudia (de la Tiberiu la Nero) ca un titlu distinctiv al familiei conducătoare. După împăratul Adrian, fostul cognomen devine titlu imperial ereditar și apoi nume comun, cu sensul „împărat”, valoare cu care este folosit de multe limbi vorbite în Europa. Din perioada cînd în latină era încă pronunțat caesar, trece în vechea germană sub forma keisar, modificat apoi în kaiser (denumire purtată pînă în 1806 de împărații Sfîntului imperiu roman de națiune germană și apoi de împărații Germaniei, pînă în anul 1918, cînd ultimul kaiser, Wilhelm al II-lea a fost răsturnat de Revoluția burghezo-democrată); după sec. 3, cînd consoana c- urmată de -e- provenit din (ae) se pronunța -ț-, cuvîntul a intrat în slavă (v. sl. cesar, pronunțat țezar, rus. țar, de unde rom. țar etc.). Popularitatea numelui în apusul Europei este legată, așa cum am arătat, de perioada Renașterii, cînd sînt readuse în uz o serie de nume celebre din istoria antică. Spre deosebire de Martirologiul catolic care nu cunoaște nici un Cezar (el apare totuși în izvoare hagiografice), calendarele ortodoxe inserează acest nume, fapt care explică apariția formelor Chesar, Chisariu, Chisar în documentele noastre încă din sec. 16 (venite din greacă prin filieră slavă). Forma folosită astăzi, Cezar este modernă și de origine apuseană; Cezára, mult mai puțin frecvent față de un derivat de origine apuseană Cezarína, este totuși în circulație datorită cunoscutei nuvele eminesciene Cezara. ☐ Fr. Cézar, it. Cezare, sp. Cesario, magh. Cézár și Cezarina, rus. Kesarii etc. ☐ Viața dar mai ales moartea lui Caius Iulius Caesar (100 – 44 î.e.n.) i-a inspirat pe Shakespeare (tragedia lulius Cezar), pe Corneille (tragedia Moartea lui Pompei), pe Voltaire (tragedia Moartea lui Cezar) sau pe G.B. Shaw (drama Cezar și Cleopatra).

AUT CAESAR, AUT NIHIL (lat.) ori cezar, ori nimic – Principiu atribuit lui Cezar Borgia. Expresie a unei ambiții nemăsurate.

AVE CAESAR (IMPERATOR), MORITURI TE SALUTANT! (lat.) slavă ție, Cezar (împărate), cei ce merg la moarte te salută! – Suetoniu, „De vita XII Caesarum”, 4. Omagiu rostit de gladiatori în fața lojii imperiale, la Roma, înainte de începerea luptelor în arenă.

BALTAG, Cezar (1939-1997, n. Mălinești, Basarabia), scriitor român. Poezie a devenirii și inițierii, construită prin absorbirea și retrăirea marilor simboluri și mituri universale și pe o experiență de cunoaștere și soteriologie creștină („Răsfrîngeri”, „Madona din dud”, „Unicorn în oglindă”, „Dialog la mal”, „Euridice și umbra”). Eseuri; traduceri din Mircea Eliade și C.G. Jung.

BOLLIAC, Cezar (1813-1881, n. București), poet și publicist român. Participant la Revoluția de la 1848, susținător al Unirii Principatelor și al reformelor sociale. Remarcabil gazetar, a publicat intens la „Popolul suveran”, „Buciumul”, „Trompeta Carpaților”. Poezie socială („Din poeziile lui Cezar Bolliac”, „Colecțiune de poezii vechi și noi”), exprimînd o sensibilitate patetică. Teoretician al poeziei militante, precursor al criticii literare românești. Traduceri, însemnări de călătorie. Preocupări de arheologie și numismatică.

COLESCU-VARTIC, Cezar (1864-1900, n. București), publicist și istoric român. A contribuit la întocmirea unor colecții de documente privind Revoluția de la 1848 și lupta pentru Unirea Principatelor.

QUAE SUNT CAESARIS CAESARI V. REDDE CAESARI QUAE SUNT CAESARIS, ET QUAE SUNT DEI DEO

REDDE CAESARI QUAE SUNT CAESARIS, ET QUAE SUNT DEI DEO (lat.) dă-i Cezarului cele ce sunt ale Cezarului și lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu – Matei, 22, 21. La întrebarea fariseilor dacă trebuie să plătească tribut romanilor, Iisus a arătat o monedă pe care era gravată efigia împăratului și a dat acest răspuns. Sensul cuvintelor este: a da fiecăruia ce i se cuvine.

WO EIN BRUTUS LEBT, MUSS CÄSAR STERBEN (germ.) acolo unde trăiește un Brutus, trebuie să moară un Cezar – Schiller, „Die Räuber”, act IV, scena 5. Sentința se utilizează azi, atunci când este vorba de doi adversari ireductibili, care nu pot conviețui sau colabora.

Aut Caesar, aut nihil (lat. „Ori Cezar (împărat), ori nimic”) – cum s-ar zice pe românește: „ori Stan, ori căpitan”. Se întrebuințează atunci cînd vrei să spui, într-o formă mai hotărîtă, că joci cartea cea mare: „ori sînt totul, ori mai bine nimic”. Deviză a oamenilor foarte ambițioși; paternitatea expresiei este atribuită faimosului Cezar Borgia, cardinal și om politic italian, care și-a bizuit faima și puterea pe un nesfîrșit lanț de crime, de trădări și nelegiuiri perfide (la începutul secolului al XVI-lea). IST.

Ave Caesar (sau Ave imperator), morituri te salutant! (lat. "Slavă ție, împărate! Cei ce se duc la moarte te salută !) – cuvinte menționate de istoricul latin Suetoniu în lucrarea sa Vitae XII imperatorum, o culegere de anecdote despre viața a 12 împărați romani (de la Cezar la Domițian). În capitolul privitor la viața lui Claudiu, istoricul povestește că gladiatorii, înainte de a începe luptele în arenă, defilau în fața lojei imperiale și pronunțau cuvintele de mai sus, ca un ultim omagiu. IST.

Dați Cezarului ce-i al Cezarului... Cuvinte citate foarte des și întîlnite în multe limbi. Sînt din Evanghelie (Matei, XXII, 21). Se folosește uneori versiunea latină: Quae sunt Caesaris, Caesari. Evanghelistul Matei povestește că fariseii, vrînd să-i întindă lui Isus o cursă și să-l îndemne la nesupunere față de stăpînirea romană, l-ar fi întrebat dacă să plătească dajdie Cezarului. Isus – continuă povestitorul – simțind capcana care i se întinde, le-a cerut să-i prezinte moneda pe care vor s-o plătească; cînd i-au adus moneda, el le-a arătat efigia împăratului și le-a zis vorbele de mai sus. Prin urmare, la origine, cuvintele n-aveau de loc un sens figurat. Ele l-au căpătat ulterior, și astăzi servesc pentru a recomanda să se recunoască fiecăruia meritele, atribuția, rolul său. La Maxim Gorki (în romanul Foma Gordeev, cap. XIII) găsim o aplicare a întregului citat biblic sub o formă amuzantă și ironică. După slujba religioasă, personajul Cononov se adresează musafirilor și le spune: „Acum, după ce-am dat lui Dumnezeu, ce-i al lui Dumnezeu, dați-mi voie ca muzica să dea Cezarului ce-i al Cezarului”. BIB.

Elefanții lui Cezar – În antichitate, elefanții airicani și asiatici erau dresați pentru războaie. Pyrrhus și Hannibal au fost cei dintîi care i-au adus în Europa, folosindu-i pe cîmpul de luptă. Dar cei mai vestiți din istorie au rămas „elefanții lui Cezar”, căci datorită unor trupe de pachidermi el a cîștigat bătălia de la Thapsus (în anul 46 î.e.n.) localitate din Africa, împotriva partizanilor lui Pompei, adăpostiți acolo de Iuba, regele Numidiei. Ca un omagiu adus acestor „aliați”, pe medaliile romane a fost gravat un elefant, spre a aminti de victoria lui Cezar. Dar de atunci au trecut două mii de ani. „Elefanții lui Cezar”, aceste „tancuri” ale antichității, nu mai merg la război. Astăzi, într-o expresie pașnică, au rămas în literatura universală, spre a desemna, fie un procedeu neașteptat pentru a obține o reușită, fie un ajutor prețios, un aliat care ne prilejuiește o izbîndă, un succes, fără a cere nici o răsplată. IST.

Here was a Caesar! (engl. „Acela a fost un Cezar!) – Exclamația aceasta din Iuliu Cezar de Shakespeare (act. III, sc. 2) este pusă în gura lui Antoniu, urmașul lui Cezar. Adesea e însoțită și de propoziția următoare, care o luminează și o completează pe prima, și anume: When comes such another?, tradusă de Tudor Vianu (vezi Shakespeare: Opere, vol. 2, pag. 345): ”Oare cînd asemenea cu el veni-va altul?" Înțelesul inițial e că Cezar s-a purtat ca un Cezar, adică împărătește. Dar cu timpul înțelesul s-a lărgit și expresia se aplică, după moartea sau după apusul unui om care nu va găsi atît de curînd un egal continuator. LIT.

Nevasta lui Cezar (sau „Ca nevasta lui Cezar”) începutul unui adagiu latin, care astăzi nu se mai citează nicăieri în limba de origine. Adagiul, în forma lui completă, este: „Nevasta lui Cezar trebuie să fie deasupra oricăror bănuieli!” Autorul acestei faimoase fraze este însuși Caius Iulius Caesar, după cum povestesc istoricii Plutarh (în Viața lui Cezar, X) și Suetoniu ( în Iuliu Cezar, 74): Generalul roman își repudiase soția, Pompeia, pe motivul că într-o zi (era atunci un fel de sărbătoare rezervată numai femeilor), Clodius a pătruns în apartamentele ei, deghizat, purtînd costumul unei cîntărețe din harpă. Chemat ca martor, Cezar – contrar așteptărilor – nu i-a adus acuzații lui Clodius. Surprins, magistratul l-a întrebat atunci pe Cezar de ce și-a părăsit soția. La care el a răspuns: „Fiindcă nevasta lui Cezar nici bănuită nu trebuie să fie!” Fraza aceasta și-a extins dreptul de folosință peste granițele căsătoriei, putînd fi utilizată cu privire la o persoană asupra căreia nu trebuie să planeze nici cea mai mică bănuială, datorită funcției sau poziției ei în societate. IST.

Quae sunt Caesaris, Caesari. („Ce-i al Cezarului, Cezarului”) – versiunea latină a versetului 21 din cap. XXII al evangheliei lui Matei. Vezi: Dați Cezarului… BIB.

Victrix causa diis placuit, sed victa Catoni (lat. „Zeii au fost pentru învingător (Cezar), dar Cato pentru învins (Pompei)” – Versul 128 din Pharsalia (cartea I), poemul lui Lucan, care descrie luptele dintre Cezar și Pompei. După ce acesta din urmă a fost înfrînt la Pharsalos (anul 48), numai Cato a rămas credincios cauzei celui învins. Versul caracterizează deci pe cel ce slujește o idee, o cauză, chiar cînd a ajuns singurul ei apărător. În romanul Slujbașii, al lui Honoré de Balzac, numai funcționarul Phellion are curajul să conducă pînă în stradă pe fostul lui șef căzut în dizgrație și să-i exprime admirația plină de respect. Cînd se întoarce la birou, un coleg recunoaște: Victrix causa diis placuit, sed victa Catoni! (vezi Opere, vol. V, ESPLA, 1959, pag. 264). LIT.

Wo ein Brutus lebt, muß Cäsar sterben (germ. „Unde trăiește un Brutus, trebuie să moară un Cezar”) – Schiller, Hoții (act. IV, sc. 5). Noaptea, în pădure, după ce tîlharii adorm, Karl, căpitanul lor, ia chitara și cîntă un cîntec aluziv, care se încheie cu concluzia că Cezar – împăratul – și Brutus – republicanul – nu pot să conviețuiască. Se citează spre a semnala două poziții diametral opuse, dezbinarea categorică dintre două persoane, dintre două tabere. Focul și apa nu pot sta laolaltă. LIT.

Intrare: Cezar
Cezar nume propriu
nume propriu (I3)
  • Cezar
Caesar nume propriu
nume propriu (I3)
  • Caesar
Intrare: cezar
substantiv masculin (M1)
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • cezar
  • cezarul
  • cezaru‑
plural
  • cezari
  • cezarii
genitiv-dativ singular
  • cezar
  • cezarului
plural
  • cezari
  • cezarilor
vocativ singular
  • cezarule
  • cezare
plural
  • cezarilor
* forme elidate și forme verbale lungi – (arată)
info
Aceste definiții sunt compilate de echipa dexonline. Definițiile originale se află pe fila definiții. Puteți reordona filele pe pagina de preferințe.
arată:

cezar, cezarisubstantiv masculin

  • 1. Titlu dat împăraților romani. DEX '09 DEX '98 DLRLC DN
    • 1.1. prin generalizare Împărat. DEX '09 DLRLC DN
      sinonime: împărat
      • format_quote Pe malurile Seinei, în faeton de gală, Cezarul trece palid, în gînduri adîncit. EMINESCU, O.I 61. DLRLC
      • format_quote figurat [Oltul] adună în drumul lui, ca un cezar acvatic, tot ceea ce i se cuvine. BOGZA, C. O. 106. DLRLC
etimologie:

info Lista completă de definiții se află pe fila definiții.