CÁNURĂ, canuri, s. f. Fir scurt de lână rămas după dărăcit, folosit (ca bătătură) pentru țesături mai groase. – Lat. cannula.

canură sf [At: CREANGĂ, A. 62 / V: ~noră, căn~ / Pl: ~uri / E: ml cannula] Fire scurte de lână rămase în dinții pieptenului după dărăcit, folosite (ca bătătură) pentru țesături mai groase.

CÁNURĂ s. f. Nume dat firelor scurte de lână rămase în dinții pieptenului după dărăcit, folosite (ca bătătură) pentru țesături mai groase. – Lat. cannula.

CÁNURĂ s. f. Nume dat firelor scurte de lînă rămase, după dărăcit, în dinții pieptenelui și care se întrebuințează (mai ales ca bătătură) pentru țesături mai groase. Mai stai numai nițel, Marioaro, să-mi pui niște canură pe rășchitor. SANDU-ALDEA, D. N. 228. Torceam... cîte o movilă de drugi de canură. CREANGĂ, A. 63. Canură toarsă nu era pentru bătătură. CREANGĂ, A. 62. ◊ (Poetic) Pe dealuri înverzite și pline de soare lunecau, însemnînd pete întunecate, umbrele mari ale nourilor de canură. SADOVEANU, O. VI 171.

CÁNURĂ s. f. Nume dat firelor scurte de lînă rămase în dinții pieptenului, după dărăcit, folosite (ca bătătură) pentru țesături mai groase. – Lat. cannula.

CÁNURĂ f. Fibre scurte rămase după dărăcit și folosite la confecționarea țesăturilor groase. ~ de lână. ~ de cânepă. /<lat. cannula

cànură f. lână mai proastă ce rămâne după ce scoatem părul din ea: canura servă de bătătură și părul de urzeală. [Origină necunoscută].

cánură f., pl. ĭ (lat. cánnula, cánulă, țeava care se’nvîrtește în suveĭcă și deapănă firu. De aci a trecut numirea asupra firuluĭ de cînepă, și apoĭ s’a aplicat la lînă. D. rom. vine ngr. vsl. sîrb. bg. kánura. Cp. cu brînză). Lîna cea maĭ proastă care ĭese din pĭepteneĭ la urmă și din care se fac sumane ș. a. V. fuĭor, puzdere.

canoră sf vz canură

cănură sf vz canură

canură (pop.) s. f., g.-d. art. canurii; (fire) pl. canuri

canură (pop.) s. f., g.-d. art. canurii; (fire) pl. canuri

cánură s. f., g.-d. art. cánurii; („fire”) pl. cánuri

cánură s. f., g.-d. art. canurei; pl. -

canură, -ri.

cánură (canuri), s. f. – Fibre sau resturi de fire de lînă, in sau cînepă, care cad la dărăcit; se folosesc pentru țesături mai groase sau pentru pînza de sac. – Mr. canură. Lat. cannŭla „trestioară”. (P. Papahagi, Notițe, 14; REW 1609; Pascu, I, 56; cf. DAR); cf. ven. kanula, friul. kánula, tarent. kanolo, cu sensul etimologic. Înainte, Tiktin (urmat de Pușcariu 268) se gîndise la un der. al vb. lat. carĕre „a scărmăna”, de tipul *carŭla, cu rezultat rom. disimilat; ipoteză puțin probabilă. Din rom. a trecut în ngr. ϰάνουρα, bg., sb. kanura (Romansky, Jb., XV, 110; Berneker 483; Capidan, Raporturile, 204).

cánură, (cănură), s.f. – Fire de lână rămase în dinții hrebdincii (Lenghel, 1979). – Lat. cannula „trestioară” (P. Papahagi, cf. DER; DLRM, MDA).

canură, (cănură), s.f. – Fire de lână rămase în dinții hrebdincii (Lenghel 1979). – Lat. cannula.

cánură, (cănură), s.f. Fire de lână rămase în dinții hrebdincii. – Lat. cannula „trestioară” (DLRM, MDA).

cắnură, s.f. – v. canură („fire de lână”).

cắnură, s.f. v. canură („fire de lână”).