cánură f., pl. ĭ (lat. cánnula, cánulă, țeava care se’nvîrtește în suveĭcă și deapănă firu. De aci a trecut numirea asupra firuluĭ de cînepă, și apoĭ s’a aplicat la lînă. D. rom. vine ngr. vsl. sîrb. bg. kánura. Cp. cu brînză). Lîna cea maĭ proastă care ĭese din pĭepteneĭ la urmă și din care se fac sumane ș. a. V. fuĭor, puzdere.