3 intrări
36 de definiții

Explicative DEX

CAIA, caiele, s. f. Cui de oțel moale folosit pentru prinderea potcoavelor la animale. [Pr.: ca-ia] – Cf. tc. kayar „potcoavă cu colți”. corectat(ă)

CAIA, caiele, s. f. Cui de oțel moale folosit pentru prinderea potcoavelor la animale. [Pr.: ca-ia] – Cf. tc. kayar „potcoavă cu colți”.

caia sf [At: POLIZU / Pl: ~iele / E: tc cayar] (Pop) Cui de oțel moale folosit pentru prinderea potcoavelor la animale Si: (dep) câi3 (3).

CAIA (pl. -iele) sf. 1 Cuiu de potcoavă: cu potcoave de argint... Cu caiele de oțel GR. -N. 2 Cuiu la potcoava cizmei.

CAIA, caiele, s. f. Cui de potcoavă. Murgul ți-l potcovești Cu potcoave de argint... Caiele de sîrmă groasă, Să ție la piatră deasă. ȘEZ. I 9.

CAIA, caiele, s. f. Cui de potcoavă. – Comp. tc. kayar „potcoavă cu ghimpi”.

CAIA caiele f. Cui cu ajutorul căruia se prinde potcoava de copita calului sau a altor animale de tracțiune. [Sil. ca-ia] /<turc. kayar

caia f. cuiul de potcoavă la cismă sau la piciorul calului: cioboaie cu călcâiul potcovit cu caiele [Origină necunoscută].

caĭá f. (poate d. germ. keil, cuĭ, pl. keile, de unde caĭele, caĭa, dacă nu maĭ degrabă d. turc. kaĭar, potcoavă cu colțĭ). Cuĭ de potcoavă.

CĂI, căiesc, vb. IV. Refl. A-i părea cuiva rău, a regreta, a recunoaște că a greșit. ♦ Tranz. (Rar) A compătimi pe cineva; a căina. – Din sl. kajati sen.

CĂI, căiesc, vb. IV. Refl. A-i părea cuiva rău, a regreta, a recunoaște că a greșit. ♦ Tranz. (Rar) A compătimi pe cineva; a căina. – Din sl. kajati sen.

căi1 c [At: BIBICESCU, P. P. 461 / E: nct] (Reg) Căci.

căi2 [At: CORES1, PS. 300 / Pzi: ~iesc / E: каютиѩсѧ] 1 vr A regreta. 2 vr A recunoaște că a greșit. 3 vt (Rar) A compătimi pe cineva.

căiesc, ~ească a [At: ȘEZ. VIII, 112 / Pl: ~ești / E: cai (pil cal) + -esc] 1 Privitor la cal. 2 Specific calului. 3 Care aparține calului. 4 Care provine de la cal.

câi2, ~e a [At: DA ms / Pl: ~ / E: nct] 1 (Ban) Ciung. 2 (Cu compliniri introduse prin „de”) Lipsit de.

câi1 sn [At: I. CR., ap. CADE / Pl: ? / E: nct] 1 (Reg) Partea dinapoi a copitei calului. 2 (Reg; dep) Fiecare dintre capetele din spate ale tălpilor saniei. 3 (Reg; dep) Cui ce se bate pe potcoavă ca să nu alunece Cf caia. 4 (Reg; șîs â~ul mâinii) Parte proximală a palmei (care corespunde călcâiului).

CĂI (căesc) I. vb. refl. A-i părea rău de o faptă săvîrșită, a regreta: se căiră de prostia ce făcuseră ISP.; avea aerul unul vinovat care se căește VLAH.. II. vb. tr. ‼ A compătimi: unii o plîng, alții o căesc JIP. [vsl. kajati se].

CĂI, căiesc, vb. IV. 1. Refl. (Adesea urmat de determinări introduse prin prep. «de», «pentru» sau prin conj. «că», «pentru că») A-i părea cuiva rău, a regreta, a recunoaște o greșeală făcută. Unul spuse că se va căi cît va trăi el, pentru că a osîndit pe un om drept. ISPIRESCU, L. 367. Nu face una ca asta că te-i căi mai pe urmă. ALECSANDRI, T. 332. I-aș spune și nu-ndrăznesc, Aș tăcea și mă căiesc. HODOȘ, P. P. 31. 2. Tranz. (Rar) A compătimi, a plînge pe cineva; a căina. Iar pe drum cine trecea... Tot pe Badiul mi-l căia. TEODORESCU, P. P. 549.

CĂI, căiesc, vb. IV. Refl. A-i părea cuiva rău, a regreta, a recunoaște că a greșit. ♦ Tranz. (Rar) A compătimi pe cineva; a căina. – Slav (v. sl. kajati sen).

A SE CĂI mă ~iesc intranz. A fi cuprins de regret; a-i părea rău; a regreta. /<sl. kajati

căì v. 1. a plânge pe cineva, a-i părea rău de ceva; 2. a se întrista cugetând la o greșală comisă, a simți o sinceră părere de rău. [Slav. KAĬATI].

căésc, V. căĭesc.

2) căĭésc (mă) v. refl. (vsl. kaĭati sen, a se căi. V. și pocăĭesc). Regret ceĭa ce am făcut eŭ: mă căĭesc de fapta mea, c’am făcut asta.

Ortografice DOOM

caia s. f., art. caiaua, g.-d. art. caielei; pl. caiele

caia s. f., art. caiaua, g.-d. art. caielei; pl. caiele, art. caielele

caia s. f., art. caiaua, g.-d. art. caielei; pl. caiele, art. caielele

caia, pl. caiele

căi (a se ~) vb. refl., ind. prez. 1 sg. mă căiesc, 3 sg. se căiește, imperf. 1 sg. mă căiam; conj. prez. 1 sg. să mă căiesc, 3 să se căiască; imper. 2 sg. afirm. căiește-te; ger. căindu-mă

!căi (a se ~) vb. refl., ind. prez. 3 sg. se căiește, imperf. 3 sg. se căia; conj. prez. 3 să se căiască

căi vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. căiesc, imperf. 3 sg. căia; conj. prez. 3 sg. și pl. căiască

căesc, căiască 3 conj., căiam 1 imp.

Etimologice

caia (caiele), s. f. – Cui de potcoavă. Tc. kaye, cf. kayar „potcoavă cu țepi, împotriva alunecării” (Șeineanu, II, 76; Tiktin; DAR). După Scriban, din germ. Keil, ipoteză puțin probabilă (după Philippide, Principii, 33, din lat. *clavella).

căi (-ăesc, -it), vb. – 1. A căina, a compătimi pe cineva. – 2. (Refl.) A regreta, a-i părea rău, a avea remușcări. Sl. kajati sę, kajǫ sę „a face penitență” (Miklosich, Slaw. Elem., 24; Lexicon, 285; Cihac, II, 37). Cf. căina și pocăi. Der. căială, s. f. (regret, remușcare); căință, s. f. (părere de rău); necăință, s. f. (lipsă de căință).

Sinonime

CĂI vb. v. căina, compătimi, deplânge, plânge.

CĂI vb. 1. a se pocăi, a regreta, (reg.) a se măcădui, (prin Transilv. și Mold.) a(-și) bănui, (prin Transilv.) a șăinăli, (înv.) a se înfrânge, a jeli, a jelui, a se scârbi, a se smeri. (Se ~ pentru cele făcute.) 2. v. pocăi.

căi vb. v. CĂINA. COMPĂTIMI. DEPLÎNGE. PLÎNGE.

CĂI vb. 1. a se pocăi, a regreta, (reg.) a se măcădui, (prin Transilv. și Mold.) a(-și) bănui, (prin Transilv.) a șăinăli, (înv.) a se înfrînge, a jeli, a jelui, a se scîrbi, a se smeri. (Se ~ pentru cele făcute.) 2. (BIS.) a se pocăi, (inv.) a se spăsi.

Arhaisme și regionalisme

câi, câie, adj. (reg.) ciung, schilav, schilod.

Intrare: caia
substantiv feminin (F155)
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • caia
  • caiaua
plural
  • caiele
  • caielele
genitiv-dativ singular
  • caiele
  • caielei
plural
  • caiele
  • caielelor
vocativ singular —
plural —
Intrare: căi
verb (VT408)
Surse flexiune: DOR
infinitiv infinitiv lung participiu gerunziu imperativ pers. a II-a
(a)
  • căi
  • căire
  • căit
  • căitu‑
  • căind
  • căindu‑
singular plural
  • căiește
  • căiți
numărul persoana prezent conjunctiv prezent imperfect perfect simplu mai mult ca perfect
singular I (eu)
  • căiesc
(să)
  • căiesc
  • căiam
  • căii
  • căisem
a II-a (tu)
  • căiești
(să)
  • căiești
  • căiai
  • căiși
  • căiseși
a III-a (el, ea)
  • căiește
(să)
  • căiască
  • căia
  • căi
  • căise
plural I (noi)
  • căim
(să)
  • căim
  • căiam
  • căirăm
  • căiserăm
  • căisem
a II-a (voi)
  • căiți
(să)
  • căiți
  • căiați
  • căirăți
  • căiserăți
  • căiseți
a III-a (ei, ele)
  • căiesc
(să)
  • căiască
  • căiau
  • căiră
  • căiseră
Intrare: câi
câi adjectiv
adjectiv (A122)
masculin feminin
nearticulat articulat nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • câi
  • câiul
  • câiu‑
  • câie
  • câia
plural
  • câi
  • câii
  • câi
  • câile
genitiv-dativ singular
  • câi
  • câiului
  • câi
  • câii
plural
  • câi
  • câilor
  • câi
  • câilor
vocativ singular — —
plural — —
* formă nerecomandată sau greșită – (arată)
* forme elidate și forme verbale lungi – (arată)
info
Aceste definiții sunt compilate de echipa dexonline. Definițiile originale se află pe fila definiții. Puteți reordona filele pe pagina de preferințe.
arată:

caia, caielesubstantiv feminin

  • 1. Cui de oțel moale folosit pentru prinderea potcoavelor la animale. DEX '09 DEX '98 DLRLC
    • format_quote Murgul ți-l potcovești Cu potcoave de argint... Caiele de sîrmă groasă, Să ție la piatră deasă. ȘEZ. I 9. DLRLC
etimologie:

căi, căiescverb

  • 1. A-i părea cuiva rău, a recunoaște că a greșit. DEX '09 DEX '98 DLRLC
    sinonime: regreta
    • format_quote Unul spuse că se va căi cît va trăi el, pentru că a osîndit pe un om drept. ISPIRESCU, L. 367. DLRLC
    • format_quote Nu face una ca asta că te-i căi mai pe urmă. ALECSANDRI, T. 332. DLRLC
    • format_quote I-aș spune și nu-ndrăznesc, Aș tăcea și mă căiesc. HODOȘ, P. P. 31. DLRLC
etimologie:

info Lista completă de definiții se află pe fila definiții.