2 intrări

17 definiții


Dicționare explicative

Explică cele mai întâlnite sensuri ale cuvintelor.

căina [At: BELDIMAN, N. P. 98/14 / V: căira / Pzi: ~nez / E: vsl каюнъ participiul lui каяти] 1 vr A se plânge. 2 vt A compătimi pe cineva Si: (înv) căini.

căiní vr [At: MDA ms / Pzi: ~ésc / E: căina css] (Înv) 1 vr A se plânge. 2 vt A compătimi pe cineva Si: a căina (2). modificată

CĂINÁ, căinez, vb. I. Refl. A se tângui, a se văita, a se plânge. ♦ Tranz. A compătimi, a deplânge. [Var.: căiní vb. IV] – Din sl. kajanŭ (part. lui kajati sen).

CĂINÁ, căinez, vb. I. Refl. A se tângui, a se văita, a se plânge. ♦ Tranz. A compătimi, a deplânge. [Var.: căiní vb. IV] – Din sl. kajanŭ (part. lui kajati sen).

CĂINÍ vb. IV v. căina.

CĂINÁ, căinez, vb. I. 1. Refl. A se tîngui, a se văieta, a se jeli. Comisul Manole se încruntă fluturînd din cap; pe cînd comisoaia se căina tăcut, clătinîndu-și fruntea la dreapta și la stingă. SADOVEANU, F. J. 505. Safta se căina oftat, cu palma la gură și pleca în sală, să mai arunce o despicătură de lemn în soba de tablă. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. II 200. Ileana Simziana se căina și se întrista în sufletul ei. ISPIRESCU, L. 26. 2. Tranz. A compătimi, a deplînge, a jeli. Înțeleg să-l căinați pe ăl care și-a pierdut un picior. CAMIL PETRESCU, T. II 44. Sărace Vilcule! îl căină Măgdălina. SADOVEANU, Z. C. 292. După ce ne-a căinat și ne-a plîns, bunica... a scos un ulcior cu dohot de mesteacăn, ne-a uns peste tot trupul. CREANGĂ, A. 32. – Pronunțat: că-i-. – Variantă: căiní (ISPIRESCU, L. 314) vb. IV.

CĂINÁ, căinez, vb. I. Refl. A se tângui, a se văita, a se plânge. ♦ Tranz. A compătimi, a deplânge. [Var.: căiní vb. IV] – Slav (v. sl. kajanŭ, part. lui kajati sen).

CĂINÍ vb. IV. v. căina.

A SE CĂINÁ mă ~éz intranz. A-și împărtăși neplăcerile, plângându-se cuiva; a se tângui; a se plânge; a se jeli; a se jelui. [Sil. că-i-] /<sl. kajanu

A CĂINÁ ~éz tranz. (persoane) A trata cu compasiune; a compătimi; a deplora; a deplânge; a jeli; a jelui. [Sil. că-i-] /<sl. kajanu

cáin, a căina, V. căĭnez.

căĭnéz v. tr. (d. caĭnic, a se căi. Cp. și cu ngr. kayménos, nenorocit). Mold. Compătimesc, jălesc. V. refl. Mă plîng, mă vaĭt. – Și căinez și cáin.


Dicționare morfologice

Se indică corespondența dintre forma de bază a unui cuvânt și flexiunile sale.

căiná (a ~) (că-i-) vb., ind. prez. 3 căineáză

căiná vb. (sil. că-i-), ind. prez. 1 sg. căinéz, 3 sg. și pl. căineáză


Dicționare relaționale

Nu reprezintă definiții, ci se indică relații între cuvinte.

CĂINÁ vb. 1. v. văita. 2. v. compătimi.

CĂINA vb. 1. a se boci, a(se) jeli, a(se) jelui, a se lamenta, a (se) plînge, a se tîngui, a se văicări, a se văita, (pop.) a se aoli, a se mișeli, (înv. și reg.) a se olălăi, a se olecăi, (reg.) a se plîngătui, a se scîrbi, a se văiera, a se văina, a se vălăcăi, (Transilv.) a (se) cînta, a (se) dăuli, (Mold. și Bucov.) a se frăsui, (înv.) a se glăsi, a se glăsui. (S-a ~ toată ziua.) 2. a compătimi, a deplînge, a plînge, (livr.) a deplora, (înv. și pop.) a tîngui, (înv. și reg.) a căi, (reg.) a sărăci, (Transilv., Maram. și Mold.) a șăinăli, (înv.) a jeli, a jelui. (Îl ~ pentru tot ce a îndurat.)


Dicționare etimologice

Se explică etimologiile cuvintelor sau familiilor de cuvinte.

căiná (-néz, -át), vb.1. A compătimi. – 2. (Refl.) A se plînge, a se tîngui. Sl. kajati sę (› căi), probabil prin intermediul part. kajanŭ (Cihac, II, 37; DAR; cf. Iordan, BF, VI, 150 și 175, unde îl consideră de origine expresivă. După Gamillscheg, Rom. Germ., II, 251, din gepid. qainôn). – Der. cainic, adj. (lamentabil, de compătimit).

Intrare: căina
  • silabație: că-i-na
verb (VT201)
Surse flexiune: DOR
infinitiv infinitiv lung participiu gerunziu imperativ pers. a II-a
(a)
  • căina
  • căinare
  • căinat
  • căinatu‑
  • căinând
  • căinându‑
singular plural
  • căinea
  • căinați
numărul persoana prezent conjunctiv prezent imperfect perfect simplu mai mult ca perfect
singular I (eu)
  • căinez
(să)
  • căinez
  • căinam
  • căinai
  • căinasem
a II-a (tu)
  • căinezi
(să)
  • căinezi
  • căinai
  • căinași
  • căinaseși
a III-a (el, ea)
  • căinea
(să)
  • căineze
  • căina
  • căină
  • căinase
plural I (noi)
  • căinăm
(să)
  • căinăm
  • căinam
  • căinarăm
  • căinaserăm
  • căinasem
a II-a (voi)
  • căinați
(să)
  • căinați
  • căinați
  • căinarăți
  • căinaserăți
  • căinaseți
a III-a (ei, ele)
  • căinea
(să)
  • căineze
  • căinau
  • căina
  • căinaseră
verb (VT401)
infinitiv infinitiv lung participiu gerunziu imperativ pers. a II-a
(a)
  • căini
  • căinire
  • căinit
  • căinitu‑
  • căinind
  • căinindu‑
singular plural
  • căinește
  • căiniți
numărul persoana prezent conjunctiv prezent imperfect perfect simplu mai mult ca perfect
singular I (eu)
  • căinesc
(să)
  • căinesc
  • căineam
  • căinii
  • căinisem
a II-a (tu)
  • căinești
(să)
  • căinești
  • căineai
  • căiniși
  • căiniseși
a III-a (el, ea)
  • căinește
(să)
  • căinească
  • căinea
  • căini
  • căinise
plural I (noi)
  • căinim
(să)
  • căinim
  • căineam
  • căinirăm
  • căiniserăm
  • căinisem
a II-a (voi)
  • căiniți
(să)
  • căiniți
  • căineați
  • căinirăți
  • căiniserăți
  • căiniseți
a III-a (ei, ele)
  • căinesc
(să)
  • căinească
  • căineau
  • căini
  • căiniseră
Intrare: căini
verb (VT401)
infinitiv infinitiv lung participiu gerunziu imperativ pers. a II-a
(a)
  • căini
  • căinire
  • căinit
  • căinitu‑
  • căinind
  • căinindu‑
singular plural
  • căinește
  • căiniți
numărul persoana prezent conjunctiv prezent imperfect perfect simplu mai mult ca perfect
singular I (eu)
  • căinesc
(să)
  • căinesc
  • căineam
  • căinii
  • căinisem
a II-a (tu)
  • căinești
(să)
  • căinești
  • căineai
  • căiniși
  • căiniseși
a III-a (el, ea)
  • căinește
(să)
  • căinească
  • căinea
  • căini
  • căinise
plural I (noi)
  • căinim
(să)
  • căinim
  • căineam
  • căinirăm
  • căiniserăm
  • căinisem
a II-a (voi)
  • căiniți
(să)
  • căiniți
  • căineați
  • căinirăți
  • căiniserăți
  • căiniseți
a III-a (ei, ele)
  • căinesc
(să)
  • căinească
  • căineau
  • căini
  • căiniseră
căinit participiu
participiu (PT2)
masculin feminin
nearticulat articulat nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • căinit
  • căinitul
  • căinitu‑
  • căini
  • căinita
plural
  • căiniți
  • căiniții
  • căinite
  • căinitele
genitiv-dativ singular
  • căinit
  • căinitului
  • căinite
  • căinitei
plural
  • căiniți
  • căiniților
  • căinite
  • căinitelor
vocativ singular
plural
căinire infinitiv lung
infinitiv lung (IL107)
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • căinire
  • căinirea
plural
  • căiniri
  • căinirile
genitiv-dativ singular
  • căiniri
  • căinirii
plural
  • căiniri
  • căinirilor
vocativ singular
plural
* formă nerecomandată sau greșită – (arată)
* forme elidate și forme verbale lungi – (arată)

căina căini

  • 1. A se tângui, a se văita, a se plânge.
    surse: DEX '09 DEX '98 DLRLC sinonime: jeli jelui plânge tângui văita 3 exemple
    exemple
    • Comisul Manole se încruntă fluturînd din cap; pe cînd comisoaia se căina tăcut, clătinîndu-și fruntea la dreapta și la stînga. SADOVEANU, F. J. 505.
      surse: DLRLC
    • Safta se căina oftat, cu palma la gură și pleca în sală, să mai arunce o despicătură de lemn în soba de tablă. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. II 200.
      surse: DLRLC
    • Ileana Simziana se căina și se întrista în sufletul ei. ISPIRESCU, L. 26.
      surse: DLRLC
    • exemple
      • Înțeleg să-l căinați pe ăl care și-a pierdut un picior. CAMIL PETRESCU, T. II 44.
        surse: DLRLC
      • Sărace Vîlcule! îl căină Măgdălina. SADOVEANU, Z. C. 292.
        surse: DLRLC
      • După ce ne-a căinat și ne-a plîns, bunica... a scos un ulcior cu dohot de mesteacăn, ne-a uns peste tot trupul. CREANGĂ, A. 32.
        surse: DLRLC

etimologie: