căina [At: BELDIMAN, N. P. 98/14 / V: căira / Pzi: ~nez / E: vsl каюнъ participiul lui каяти] 1 vr A se plânge. 2 vt A compătimi pe cineva Si: (înv) căini.

căini vr [At: MDA ms / Pzi: ~esc / E: căina css] (Înv) 1 vr A se plânge. 2 vt A compătimi pe cineva Si: a căina (2). modificată

căira v vz căina

CĂINA (-nez), ‼ CĂlNI (-nesc) I. vb. tr. 1 A compătimi: căina bieții boi, că nu fuseseră adăpați de o zi și jumătate D. -ZAMF. ¶ 2 A tîngui, a jeli, a boci: după ce ne-a căinat și ne-a plîns bunica după obiceiul ei CRG.. II. vb. refl. A se jeli, a se tîngui, a se boci: au început a se văiera și a se ~ strigînd în gura mare SB.; de ce-te căinești, băiețele, și te amărești? ISP. [vsl. part. kajanŭ < kajati se].

CĂINA, căinez, vb. I. 1. Refl. A se tîngui, a se văieta, a se jeli. Comisul Manole se încruntă fluturînd din cap; pe cînd comisoaia se căina tăcut, clătinîndu-și fruntea la dreapta și la stingă. SADOVEANU, F. J. 505. Safta se căina oftat, cu palma la gură și pleca în sală, să mai arunce o despicătură de lemn în soba de tablă. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. II 200. Ileana Simziana se căina și se întrista în sufletul ei. ISPIRESCU, L. 26. 2. Tranz. A compătimi, a deplînge, a jeli. Înțeleg să-l căinați pe ăl care și-a pierdut un picior. CAMIL PETRESCU, T. II 44. Sărace Vilcule! îl căină Măgdălina. SADOVEANU, Z. C. 292. După ce ne-a căinat și ne-a plîns, bunica... a scos un ulcior cu dohot de mesteacăn, ne-a uns peste tot trupul. CREANGĂ, A. 32. – Pronunțat: că-i-. – Variantă: căini (ISPIRESCU, L. 314) vb. IV.

CĂINA, căinez, vb. I. Refl. A se tîngui, a se văita, a se plînge. ♦ Tranz. A compătimi, a deplînge. [Var.: căini vb. IV] – Slav (v. sl. kajanŭ, part. lui kajati sen).

CĂINI vb. IV. v. căina.

A CĂINA ~ez tranz. (persoane) A trata cu compasiune; a compătimi; a deplora; a deplânge; a jeli; a jelui. [Sil. că-i-] /<sl. kajanu

A SE CĂINA mă ~ez intranz. A-și împărtăși neplăcerile, plângându-se cuiva; a se tângui; a se plânge; a se jeli; a se jelui. [Sil. că-i-] /<sl. kajanu

cáin, a căina, V. căĭnez.

căĭnéz v. tr. (d. caĭnic, a se căi. Cp. și cu ngr. kayménos, nenorocit). Mold. Compătimesc, jălesc. V. refl. Mă plîng, mă vaĭt. – Și căinez și cáin.

căina (a ~) (desp. că-i-) vb., ind. prez. 1 sg. căinez, 3 căinează; conj. prez. 1 sg. să căinez, 3 să căineze

căina (a ~) (că-i-) vb., ind. prez. 3 căinează

căina vb. (sil. că-i-), ind. prez. 1 sg. căinez, 3 sg. și pl. căinează

căinez.

căina (-nez, -at), vb. – 1. A compătimi. – 2. (Refl.) A se plînge, a se tîngui. Sl. kajati sę (› căi), probabil prin intermediul part. kajanŭ (Cihac, II, 37; DAR; cf. Iordan, BF, VI, 150 și 175, unde îl consideră de origine expresivă. După Gamillscheg, Rom. Germ., II, 251, din gepid. qainôn). – Der. cainic, adj. (lamentabil, de compătimit).

CĂINA vb. 1. v. văita. 2. v. compătimi.

CĂINA vb. 1. a se boci, a(se) jeli, a(se) jelui, a se lamenta, a (se) plînge, a se tîngui, a se văicări, a se văita, (pop.) a se aoli, a se mișeli, (înv. și reg.) a se olălăi, a se olecăi, (reg.) a se plîngătui, a se scîrbi, a se văiera, a se văina, a se vălăcăi, (Transilv.) a (se) cînta, a (se) dăuli, (Mold. și Bucov.) a se frăsui, (înv.) a se glăsi, a se glăsui. (S-a ~ toată ziua.) 2. a compătimi, a deplînge, a plînge, (livr.) a deplora, (înv. și pop.) a tîngui, (înv. și reg.) a căi, (reg.) a sărăci, (Transilv., Maram. și Mold.) a șăinăli, (înv.) a jeli, a jelui. (Îl ~ pentru tot ce a îndurat.)