CĂINA, căinez, vb. I. 1. Refl. A se tîngui, a se văieta, a se jeli. Comisul Manole se încruntă fluturînd din cap; pe cînd comisoaia se căina tăcut, clătinîndu-și fruntea la dreapta și la stingă. SADOVEANU, F. J. 505. Safta se căina oftat, cu palma la gură și pleca în sală, să mai arunce o despicătură de lemn în soba de tablă. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. II 200. Ileana Simziana se căina și se întrista în sufletul ei. ISPIRESCU, L. 26. 2. Tranz. A compătimi, a deplînge, a jeli. Înțeleg să-l căinați pe ăl care și-a pierdut un picior. CAMIL PETRESCU, T. II 44. Sărace Vilcule! îl căină Măgdălina. SADOVEANU, Z. C. 292. După ce ne-a căinat și ne-a plîns, bunica... a scos un ulcior cu dohot de mesteacăn, ne-a uns peste tot trupul. CREANGĂ, A. 32. – Pronunțat: că-i-. – Variantă: căini (ISPIRESCU, L. 314) vb. IV.