4 definiții pentru bună-cuviință

Articole pe această temă:


Dicționare explicative

Explică cele mai întâlnite sensuri ale cuvintelor.

BUNĂ-CUVIÍNȚĂ s. f. Purtare cuviincioasă (față de cineva). V. politețe. Se purtă cu mare bună-cuviință. ISPIRESCU, L. 39. Buna-cuviință cerea ca vizitele lui să fie mai rari. NEGRUZZI, S. I 111.


Dicționare morfologice

Se indică corespondența dintre forma de bază a unui cuvânt și flexiunile sale.

búnă-cuviínță (politețe) (-vi-in-) s. f., art. búna-cuviínță (dar: buna lui cuviință), g.-d. art. búnei-cuviínțe

bună-cuviință, gen. bunei-cuviințe


Dicționare relaționale

Nu reprezintă definiții, ci se indică relații între cuvinte.

BUNĂ-CUVIINȚĂ s. decență, jenă, manieră, pudoare, rușine, sfială, (rar) pudicitate, (latinism rar) pudiciție. (Lipsit de ~.)

Intrare: bună-cuviință
substantiv feminin compus
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • bună-cuviință
  • buna-cuviință
plural
genitiv-dativ singular
  • bune-cuviințe
  • bunei-cuviințe
plural
vocativ singular
plural