BULGAR, -Ă, bulgari, -e, s. m., adj. 1. S. m. (La pl.) Populație turcică, așezată la sfârșitul sec. VII în regiunea de Nord-Est a Bulgariei de astăzi, unde, în sec. VII-IX, a fost asimilată de slavi; (și la sg.) persoană aparținând acestei populații. 2. S. m. Persoană care face parte din populația Bulgariei sau este originară de acolo. 3. Adj. Care aparține Bulgariei sau bulgarilor (1), privitor la Bulgaria ori la bulgari; bulgăresc. ♦ (Substantivat, f.) Limba bulgară. – Din sl. blŭgarinŭ.

BULGĂR, bulgări, s. m. Bucată compactă dintr-o materie solidă oarecare, mai ales de pământ; grunz. [Var.: bulgăre s. m.] – Et. nec.

BULGĂRE s. m. v. bulgăr.

bălgar, ~ă smf, a vz bulgar

bulg sm vz bulgăr

bulgar, ~ă [At: I. IONESCU, C. / V: băl-, bol-^[1], -găr / Pl: ~i, ~e / E: vsl баъгарини] 1 smp Populație turcică, așezată la sfârșitul sec. VII în regiunea de nord-est a Bulgariei unde, în sec. VII-IX a fost asimilată de slavi, care i-au luat numele. 2-3 smf, a (Persoană) care face parte din populația de bază a Bulgariei. 4-5 smf, a (Om) originar din Bulgaria. 6 smp Populația care locuiește în Bulgaria. 7-9 Care aparține Bulgariei (sau bulgarilor (1, 6)) Si: bulgăresc (1-3). 10-12 a Specific Bulgariei sau bulgarilor (1, 6) Si: bulgăresc (4-6) 12-15 a Care provine din Bulgaria sau de la bulgari (1, 6) Si: bulgăresc (7-9). 16 sf Limba bulgară.

bulgăr³, ~ă a vz bulgar

bulgăr¹ sm [At: LB / V: bulg, ~e / Pl: ~i / E: nct] Bucată compactă dintr-o materie solidă (mai ales de pământ).

bulgăre sm vz bulgăr¹

bulgar, -ă s.m., s.f., adj. 1 s.m. (la pl.) Veche populație de origine turcică, așezată la sfîrșitul sec. 7 în regiunea de N-E a Bulgariei actuale, unde, pînă în sec. 9, a fost asimilată de slavi, care i-au luat numele; (și la sg.) persoană care făcea parte din această populație. Bulgarii, la a doua venire trecînd în Misia, au rămas într-însa (CANT.). 2 s.m., s.f. Persoană care face parte din populația de bază a Bulgariei sau este originară de acolo; (la pl. m.) popor care s-a format, care locuiește în Bulgaria; locuitorii Bulgariei. ♦ Spec. Cultivator de legume de naționalitate bulgară. Bulgarii au venit la piață cu verdețuri proaspete. 3 adj. Care aparține Bulgariei sau bulgarilor, care se referă la Bulgaria sau la bulgari; originar din Bulgaria; bulgăresc. ♦ (subst. f.) Limba vorbită de bulgari, care face parte din grupul de sud al limbilor slave. • pl. -i, -e. și (înv., reg.) bălgar, bolgar, bulgăr s.m. /<sl. veche блъгарннъ.

bulgăr² s.m. v. bulgar.

bulgăr¹ s.m. v. bulgăre.

bulgăre s.m. Bucată solidă, compactă, dintr-o materie oarecare, mai ales de pămînt. • pl. -i. și bulgăr s.m. /cf. bulg, bulz.

BULGAR l. adj. 🌍 Din Bulgaria, al locuitorilor din Bulgaria. II. BULGAR sm., BULGĂROAICĂ (pl. -ce) sf. Locuitor, locuitoare din Bulgaria.

BULGĂR 👉 BULGĂRE.

BULGĂRE, BULGĂR sm. Bucată compactă (mai adesea de formă sferică) dintr’o materie oare-care (pămînt, ghiață, zăpadă, sare, etc.), cocoloș: începu să sforăie și să arunce bulgării de subt copite DLVR.; Am un bulgăre de aur Joacă pe-o piele de taur TEOD. (ghicitoare despre „soare”).

BULGAR, -Ă, bulgari, -e, s. m. și f., adj. 1. S. m. pl. Populație turcică, așezată la sfârșitul sec. VII în regiunea de nord-est a Bulgariei, unde, în sec. VII-IX, a fost asimilată de slavi. 2. S. m. și f. Persoană care face parte din populația de bază a Bulgariei. 3. Adj. Care aparține Bulgariei sau populației ei, privitor la Bulgaria sau la populația ei; bulgăresc. ◊ (Substantivat, f.) Limba bulgară. – Din sl. blŭgarinŭ.

BULGĂRE, bulgări, s. m. Bucată compactă dintr-o materie solidă oarecare, mai ales de pământ; grunz. [Var.: bulgăr s. m.] – Et. nec.

BULGAR², -Ă, bulgari, -e, adj. Care ține de sau se referă la R. P. Bulgaria; al bulgarilor; bulgăresc. Poporul bulgar. Literatura bulgară. ▭ În sec. al IX-lea și al X-lea se formează statul feudal bulgar. IST. R.P.R. 56.

BULGĂRE, bulgări, s. m. Bucată compactă, solidă (de obicei de formă sferică) de pămînt sau dintr-o materie oarecare. Văzu de-o parte și de alta, ogoarele negre, printre bulgării cărora ieșeau sulițele verzi ale ierbii. DUMITRIU, B. F. 159. Zvîrrr! de vreo două-trei ori cu bulgări în mine, dar nu mă chitește. CREANGĂ, A. 49. – Variantă: bulgăr (LESNEA, I. 117, GOGA, P. 40) s. m.

BULGAR, -Ă, bulgari, -e, adj., s. m. și f. 1. Adj. Care aparține Bulgariei sau populației ei, privitor la Bulgaria sau la populația ei. ♦ (Substantivat, f.) Limba bulgară. 2. S. m. și f. Persoană care face parte din populația de bază a Bulgariei. – Slav (v. sl. blŭgarinŭ).

BULGĂRE, bulgări, s. m. Bucată compactă, solidă, dintr-o materie oarecare, mai ales de pămînt. [Var.: bulgăr s. m.]

BULGAR¹ ~ă (~i, ~e) Care aparține Bulgariei sau populației ei; din Bulgaria. /<sl. bugarinu

BULGAR² ~ă (~i, ~e) m. și f. Persoană care face parte din populația de bază a Bulgariei sau este originară din Bulgaria. /<sl. bugarinu

BULGARĂ f. art. Limba bulgarilor. /<sl. bugarinu

BULGĂRE ~i m. Bucată mare și compactă, de obicei de formă sferică, dintr-un material solid (pământ, zăpadă etc.); bolovan. [Var. bulgăr] /Orig. nec.

bulgăre m. 1. bucată mai mult sau mai puțin rotundă (de pământ, zăpadă, sare, etc.); 2. fig. bulgări de lumină EM. [Singular refăcut din pluralul lui bulg (Tr. bulg de aur POP.), înrudit cu bulugheană și cu bulz].

Imperiu n. Imperiul Roman, fundat de August (29 a. Cr.), fu împărțit la moartea lui Teodosiu (395) în două: Imperiul de Occident, distrus de barbari (476) și Imperiul de Orient (bizantin), subzistă până la luarea Constantinopolii de Turci (1453); Imperiul romano-germanic (sfântul), fundat de Otton (962), încetă de a mai exista cu abdicarea împăratului austriac Francisc II (1806) și fu reconstituit de regele Prusiei Wilhelm III; Imperiul latin, fundat la Constantinopole în 1204 de Balduin de Flandra, căpetenia cruciaților, fu distrus în 1261; Imperiul româno-bulgar, Stat format în sec. XII prin unirea Vlahilor cu Bulgarii: el susținu lupte numeroase cu imperiul bizantin și atinse culmea cu împăratul Ioanițiu; decăzând după moartea acestuia, imperiul româno-bulgar continuă a subzista până la bătălia dela Cossova (1339). Imperiul Ceresc, numele ce Chinezii dau țării lor.

búlgăre m. (cp. cu bulz). Bulz de pămînt (orĭ și de mămăligă, de unt, de brînză orĭ de altă materie nu prea dură, că atuncĭ se numește bolovan): băĭețiĭ aruncaŭ cu bulgărĭ uniĭ într’alțiĭ. V. boț.

bulgar adj. m., s. m., pl. bulgari; adj. f. bulgară, pl. bulgare

bulgară (limbă) s. f., g.-d. art. bulgarei

!bulgăre s. m., art. bulgărele; pl. bulgări

bulgar adj. m., s. m., pl. bulgari; adj. f. bulgară, pl. bulgare

bulgară (limbă) s. f., g.-d. art. bulgarei

!bulgăr/bulgăre s. m., pl. bulgări

bulgar s. m., adj. m., pl. bulgari; f. sg. bulgară, pl. bulgare

bulgară (limba) s. f., g.-d. art. bulgarei

bulgăre/bulgăr s. m., pl. bulgări

bulgăre

bulgăre, -ri.

BULGARĂ s. f. (cf. v. sl. blŭganinŭ): limbă slavă din grupul meridional, vorbită de bulgarii din Bulgaria și de cei răspândiți în Ucraina, în Iugoslavia, în România etc., urmași ai slavilor din Peninsula Balcanică, denumiți astfel după numele unei populații de origine turcică (altaică) venită de pe Volga și Kama în această zonă și asimilată de slavii din sud. Folosește alfabetul chirilic (ca și sârba, macedoneana, rusa, ucraineana și bielorusa). Se diferențiază de celelalte limbi slave prin faptul că, deși are articol, nu posedă flexiune nominală. Primele atestări de limbă b. veche (denumită și „slavonă” sau „slavonă bisericească”) datează din secolele al IX-lea – al XII-lea și ele reprezintă, în același timp, și primele atestări de limbă slavă: este vorba de scrierile religioase ale călugărilor Chiril și Metodiu din zona Salonicului, traduse după originale grecești și scrise cu un alfabet (atribuit lor de către unii cercetători) creat după cel grecesc (cu minuscule – glagolitic, iar cu majuscule – chirilic), alfabet împrumutat apoi de majoritatea popoarelor slave (cu excepția polonezilor, a cehilor, a slovacilor, a croaților, a slovenilor și a sârbilor lusacieni care au adoptat alfabetul latin). Limba b. cunoaște trei etape în istoria sa: vechea bulgară sau slavona (sau slavona bisericească) – între secolele al IX-lea și al XI-lea; bulgara medie – între secolele al XI-lea și al XV-lea; bulgara nouă (modernă) – între secolele al XVI-lea și secolul al XX-lea. Limba literară b. s-a format în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Limba b. a exercitat o puternică influență asupra idiomului megleno-român din Meglenia. Existența unor elemente lexicale de proveniență bulgară în limba română și a unor elemente lexicale de proveniență română în limba b. i-a determinat pe lingviști să vorbească despre o influență bulgară asupra limbii române și, invers, despre o influență română asupra limbii bulgare, explicabile prin bilingvismul româno-bulgar, prin conviețuirea și vecinătatea istorică statală a celor două popoare.

Viburnum opulus forma Roseum L. (var. sterile DC.). Varietate care are toate florile sterile, dispuse în umbele sau capitule sferice, mari, albe, ce apar primăvara tîrziu-vara devreme. Datorită inflorescenței sale globuloase și a coloritului este cunoscută sub numele de « Boule de neige» (« Bulgăre de zăpadă ») întîlnit des în parcuri și grădini. Are port scund și frunze pestrițe.

bulgăr, bulgări s. m. 1. (intl.) aur. 2. izolator.

BULGAR adj. v. bulgăresc.

BULGĂRE s. 1. cocoloș, (reg.) bruș, (Transilv. și Ban.) surducă. (Un ~ de pământ.) 2. drob, grunz, (pop.) zgrunț, zgrunțur. (~ de sare.)

BULGAR adj. bulgăresc. (Cultura ~.)

BULGĂRE s. 1. cocoloș, (reg.) bruș, (Transilv. și Ban.) surducă. (Un ~ de pămînt.) 2. drob, grunz, (pop.) zgrunț, zgrunțur. (~ de sare.)