bâiguitor, ~oare [At: M. COSTIN, ap. LET. I, 341/27 / V: (îrg) bui~, ~oare, (înv) buiguitoriu, (reg) ~toriu, bulg~ / P: ~gu-i~ / Pl: ~ri, ~oare / E: bâigui + -tor] 1 a Care vorbește fără înțeles Si: confuz. 2 a (D. bolnavi) Care delirează. 3 a Care te face să delirezi. 4 a (Îvr; îe) ~ în gânduri Zăpăcit. 5-6 smf, a (Persoană) care bâiguiește (1).

bâiguitoriu, ~oare smf, a vz bâiguitor

buiguitor, ~oare a vz bâiguitor

bîiguitor, -oare adj. Care bîiguie; care delirează. • sil. -gu-i-. pl. -ori, -oare. /bîigui + -tor.

BÎIGUITOR, -OARE, bîiguitori, -oare, adj. (Rar) Gare vorbește fără șir, fără înțeles, confuz. ♦ (Despre bolnavi) Care delirează, care aiurează.

BÎIGUITOR, -OARE, bîiguitori, -oare, adj. Care bîiguie. – Din bîigui + suf. -(i)tor.

BUIGUITOR adj. (Mold.) 1. Fără rost sau fără înțeles, încurcat, confuz. A mea proastă și acmu, de bătrînă, buiguitoare socoteală. CANTEMIR, IST. ◊ (Substantival) Mustră pe unii buiguitori carii … cu basne au muruit hîrtia. CANTEMIR, HR. 2. Zăpăcit, aiurit. Om fără de nice o frică de Dumnezeu, fără de nice un temeiu, tiran, dirept fantastic, adecă buiguitoriu în gînduri. M. COSTIN. Etimologie: buigui + suf. -tor. Vezi și buigui, buiguire, buiguit¹, buiguit², buiguitură. Cf. buiguit² (1); bezmetic, buiguit² (2), cebăluit. adjectiv

bâiguitor (rar) (desp. -gu-i-) adj. m., pl. bâiguitori; f. sg. și pl. bâiguitoare

bâiguitor (rar) (-gu-i-) adj. m., pl. bâiguitori; f. sg. și pl. bâiguitoare

bâiguitor adj. m., pl. bâiguitori; f. sg. și pl. bâiguitoare