BUIGUITOR adj. (Mold.) 1. Fără rost sau fără înțeles, încurcat, confuz. A mea proastă și acmu, de bătrînă, buiguitoare socoteală. CANTEMIR, IST. ◊ (Substantival) Mustră pe unii buiguitori carii … cu basne au muruit hîrtia. CANTEMIR, HR. 2. Zăpăcit, aiurit. Om fără de nice o frică de Dumnezeu, fără de nice un temeiu, tiran, dirept fantastic, adecă buiguitoriu în gînduri. M. COSTIN. Etimologie: buigui + suf. -tor. Vezi și buigui, buiguire, buiguit¹, buiguit², buiguitură. Cf. buiguit² (1); bezmetic, buiguit² (2), cebăluit. adjectiv