4 intrări

30 de definiții

din care

Dicționare explicative

Explică cele mai întâlnite sensuri ale cuvintelor.

BRETON2, -Ă, bretoni, -e, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. (La pl.) Persoană originară sau locuitor din peninsula Bretagne (Franța), făcând parte dintr-o populație descendentă a vechilor celți. 2. Adj. Care aparține bretonilor2 (1), privitor la bretoni2. ♦ (Substantivat, f.) S. f. Limbă celtică vorbită de bretoni2 (1). – Din fr. breton.

BRETON1, bretoane, s. n. Păr lăsat pe frunte și retezat în linie dreaptă. – Din fr. [à la] bretonne.

BRETON1, bretoane, s. n. Păr lăsat pe frunte și retezat în linie dreaptă. – Din fr. [à la] bretonne.

breton3 [At: DEX2 / Pl: ~i, ~e / E: fr breton] 1-2 smf, a (Persoană) care face parte din populația de bază a peninsulei Bretagne din Franța. 3-4 smf, a (Om) originar din Bretagne. 5 smp Populație care locuiește în Bretagne. 6 a Care aparține bretonilor3 (1). 7 a Care aparține bretonilor3 (5). 8 a Privitor la bretoni3 (1). 9 a Privitor la bretoni3 (5). 10 a Care este specific peninsulei Bretagne. 11 a Care este specific bretonilor3 (5). 12 a Care provine din peninsula Bretagne.

breton2 sn [At: CHEST. II, 274/86 / Pl: ~oane / E: nct] (Reg) Parte a pridvorului bătută cu scânduri.

breton1 sn [At: KLOPȘTOCK, F. 254 / Pl: ~oane / E: fr (à la) bretonne] Păr lăsat pe frunte și retezat în linie dreaptă.

breton2, -ă adj., s.m., s.f. 1 s.m., s.f. Persoană care face parte din populația de bază a provinciei Bretagne din Franța sau este originară de acolo; (la pl. m.) populație care s-a format în provincia Bretagne, descendentă a vechilor celți, emigrați din Britania; locuitorii provinciei Bretagne. 2 adj. Care aparține provinciei Bretagne sau bretonilor, care se referă la Bretagne sau la bretoni; care este originar din Bretagne. ♦ (subst. f.) Limba indo-europeană din familia celtică, vorbită de bretoni. • pl. -i, -e. /<fr. breton.

breton1 s.n. Păr lăsat pe frunte și tăiat în linie dreaptă. Emilia, cu coada pe spate și cu breton galben pe frunte (IBR.). • pl. -oane. /<fr. [à la] bretonne.

BRETON2, -Ă, bretoni, -e, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. Persoană care face parte din populația de bază a peninsulei Bretagne (Franța), descendentă a vechilor celți. 2. Adj. Care aparține bretonilor2 (1), privitor la bretoni2. 3. S. f. Limbă celtică vorbită de bretoni2 (1). – Din fr. breton.

BRETON1, (rar) bretoane, s. n. Păr (sau șuviță de păr) lăsat pe frunte, pînă aproape de sprîncene și retezat în linie dreaptă. Se tunde ca la oraș, mai scurt și cu breton. PAS, L. I 81.

BRETON2, -Ă, bretoni, -e, s. m. și f. Persoană care face parte din populația de bază a Bretaniei (provincie din nord-vestul Franței).

BRETON, bretoane, s. n. Păr lăsat pe frunte și retezat în linie dreaptă. – Fr. [à la] bretonne.

BRETON s.n. Păr lăsat pe frunte și tăiat drept. [< fr. breton].

BRETON1 s. n. păr lăsat pe frunte și tăiat drept. (< fr. /à la/ breton)

BRETON2, -Ă adj., s. m. f. (locuitor) din Bretagne (Franța). ◊ (s. f.) limbă indo-europeană din familia celtică, vorbită de bretoni. (< fr. breton)

BRETON1 ~oane n. Păr lăsat pe frunte și retezat scurt în linie dreaptă. /<fr. bretonne

BRETON2 ~ă (~i, ~e) Care aparține Bretaniei (Franța) sau populației ei; din Bretania. /<fr. breton

BRETON3 ~ă, ~i, ~e m. și f. Persoană care face parte din populația de bază a Bretaniei (Franța) sau este originară din Bretania. /<fr. breton

*bretón, -ă s. și adj. Din saŭ ca din Bretania. S.n., pl. oane. Forma păruluĭ tăĭat scurt și lăsat pe frunte, cum purtaŭ femeile pe la 1880.

BRETO1 f. mai ales art. Limba bretonilor. /<fr. breton

Bretoni m. pl. vechii locuitori din Wales și din Armorica.

Dicționare morfologice

Indică formele flexionare ale cuvintelor (conjugări, declinări).

breton1 (nume etnic) adj. m., s. m., pl. bretoni; adj. f., s. f. breto, pl. bretone

breton2 (pieptănătură) s. n., pl. bretoane

breton1 (nume etnic) adj. m., s. m., pl. bretoni; adj. f., s. f. bretonă, pl. bretone

breton2 (pieptănătură) s. n., pl. bretoane

breton (păr lăsat pe frunte) s. n., pl. bretoane

breton (persoană) s. m., adj. m., pl. bretoni; f. sg. bretonă, g.-d. art. bretonei; pl. bretone

breto (limbă) s. f., g.-d. art. bretonei

breto (limbă) s. f., g.-d. art. bretonei

Dicționare specializate

Explică înțelesuri specializate ale cuvintelor.

BRETO s. f. (< fr. breton): limbă celtică din grupul britonic, vorbită de urmașii celților, instalați în secolele V-VII, sub presiunea anglo-saxonilor, în regiunea franceză Bretagne (cunoscută de cei vechi cu numele celtic latinizat Armorica „cea care dă spre mare” – de aici și numele limbii de bretonă armoricană). Din cei aproximativ un milion și jumătate de vorbitori, marea majoritate sunt bilingvi, vorbind și franceza. Până în secolul al X-lea, folosirea limbii bretone era predominantă, moment după care începe să fie înlocuită treptat de franceză până la generalizarea în secolul al XIII-lea. Istoria limbii b. cuprinde trei perioade: vechea bretonă, până în secolul al XII-lea; bretona medie, până în secolul al XVI-lea; bretona modernă, care a început cu reforma ortografică, aplicată în secolul al XVII-lea. Primele atestări de limbă b. datează din secolul al XV-lea (fragmente de romane și poeme). Dependența permanentă a bretonei de civilizația franceză a făcut ca această limbă să-și îngusteze sfera de folosire și să nu se dezvolte o cultură bretonă. B. se predă azi în unele licee și în universitatea din Rennes.

Dicționare enciclopedice

Definiții enciclopedice

BRETON [brətɔ], André (1896-1966), poet și eseist francez. Teoretician și principalul animator al mișcării suprarealiste („Manifestul suprarealismului”, 1924). Operele sale se disting prin strălucirea verbală, imaginea insolită, simțul cadenței („Nadja”, „Vasele comunicante”, „Dragoste nebună”).

Intrare: Breton
Breton nume propriu
nume propriu (I3)
  • Breton
Intrare: breton (adj.)
breton1 (adj.) adjectiv
adjectiv (A1)
Surse flexiune: DOR
masculin feminin
nearticulat articulat nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • breton
  • bretonul
  • bretonu‑
  • breto
  • bretona
plural
  • bretoni
  • bretonii
  • bretone
  • bretonele
genitiv-dativ singular
  • breton
  • bretonului
  • bretone
  • bretonei
plural
  • bretoni
  • bretonilor
  • bretone
  • bretonelor
vocativ singular
plural
Intrare: breton (păr)
breton3 (s.n.) substantiv neutru
substantiv neutru (N11)
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • breton
  • bretonul
  • bretonu‑
plural
  • bretoane
  • bretoanele
genitiv-dativ singular
  • breton
  • bretonului
plural
  • bretoane
  • bretoanelor
vocativ singular
plural
Intrare: breton (persoană)
substantiv masculin (M1)
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • breton
  • bretonul
  • bretonu‑
plural
  • bretoni
  • bretonii
genitiv-dativ singular
  • breton
  • bretonului
plural
  • bretoni
  • bretonilor
vocativ singular
  • bretonule
  • bretone
plural
  • bretonilor
* forme elidate și forme verbale lungi – (arată)
info
Aceste definiții sunt compilate de echipa dexonline. Definițiile originale se află pe fila definiții. Puteți reordona filele pe pagina de preferințe.
arată:

breton, bretoadjectiv

etimologie:

breton, bretonisubstantiv masculin
breto, bretonesubstantiv feminin

  • 1. Persoană originară sau locuitor din peninsula Bretagne (Franța), făcând parte dintr-o populație descendentă a vechilor celți. DEX '09 DLRLC MDN '00
etimologie:

breton, bretoanesubstantiv neutru

  • 1. Păr lăsat pe frunte și retezat în linie dreaptă. DEX '09 DEX '98 DLRLC DN
    • format_quote Se tunde ca la oraș, mai scurt și cu breton. PAS, L. I 81. DLRLC
etimologie:

info Lista completă de definiții se află pe fila definiții.