BOR², boruri, s. n. Margine circulară (răsfrântă) care înconjoară calota pălăriei. – Din fr. bord.

bor¹ sn [At: DA / Pl: nct / E: fr bore] (Chm) Element chimic, semimetal negru-cenușiu, cristalin.

bor² sn [At: DN² / Pl: ~uri / E: fr bord] Margine (circulară răsfrântă) care înconjoară calota pălăriei.

borură sf [At: DEX² / Pl: ~uri / E: fr borure] Compus al borului cu metale.

bor² s.n. (mai ales la pl.) Margine circulară, ieșită în afară, care înconjoară calota unei pălării. O pălărie veche cu boruri largi (AGÂR.). • pl. -uri. /<fr. bord.

bor¹ s.n. (chim.) Element chimic, semimetal negru-cenușiu, cristalin, răspîndit în natură numai sub formă de combinații, folosit, ca adaos, la obținerea unor aliaje (cărora le mărește duritatea și rezistența la coroziune), la detectarea neutronilor și la protecția contra acțiunii neutronilor în tehnica nucleară etc. (B). • /<fr. bore.

borură s.f. (chim.) Compus al borului cu un metal. • pl. -i. /<fr. borure.

*BOR sbst. 🔬 Metaloid descoperit în 1808 de Gay-Lussac și Thénard; e de coloare brună-verzuie, iar cristalele lui, galbene sau roșii, sgîrie rubinul; nu se găsește liber în natură, ci se extrage din acid boric și din borate [fr.].

BOR², boruri, s. n. Margine circulară (răsfrântă) care înconjură calota pălăriei. – Din fr. bord.

BOR¹ s. m. Metaloid care se găsește în natură sub formă de săruri ale acidului boric.

BOR², boruri, s. n. (Mai ales la pl.) Marginea răsfrîntă a pălăriei. Prinseseși ticurile redactorilor și reporterilor care purtau pălării cu boruri mari. PAS, Z. I 285. Femeile [poartă] pe cap basmale roșii, iar bărbații pălării de mușama cu boruri mari. SAHIA, U.R.S.S. 22. – Variantă: bord (CARAGIALE, M. 37) s. n.

BOR¹ s. m. Metaloid care se găsește în natură sub formă de săruri ale acidului boric. – Fr. bore.

BOR², boruri, s. n. Marginea răsfrîntă a pălăriei. – Fr. bord.

BOR¹ s.n. Metaloid răspîndit în natură sub formă de săruri ale acidului boric. [< fr. bore].

BOR² s.n. Marginea ieșită în afară a unei pălării. [Pl. -ruri. / < fr. bord].

BORURĂ s.f. Compus al borului cu un metal. [< fr. borure].

BOR² s. n. marginea circulară ieșită în afară a unei pălării. (< fr. bord)

BOR¹ s. n. metaloid în natură sub formă de săruri ale acidului boric. (< fr. bore)

BORURĂ s. f. compus al borului cu un metal. (< fr. borure)

BOR¹ n. Metaloid de culoare neagră-cenușie, răspândit în natură numai sub formă de combinații cu oxigenul. /<fr. bore

BOR² ~uri n. Margine circulară, răsfrântă a unei pălării. /<fr. bord

bor n. metaloid, de un brun verziu, care nu există în natură decât în stare de acid boric.

1) bor m. (d. bour, ca nor d. nour, după coarnele luĭ drepte). Trans. (Mediaș). Melc.

*2) bor n. (din borax). Chim. Un corp simplu solid tri- și pentavalent descoperit de Gay-Lussac și Thénard în Francia și de Davy în Anglia în 1808. E de două felurĭ: amorf și cristalizat. Cel amorf e o pulbere verzuĭe, înegrește degetele e rău conducător de electricitate și se topește la temperaturĭ înalte. Cel cristalizat e incolor și pare a fi o combinațiune de aluminiŭ.

bor² (margine de pălărie) s. n., pl. boruri

bor¹ (element chimic) s. n.; simb. B

borură s. f., g.-d. art. borurii; pl. boruri

bor² (margine de pălărie) s. n., pl. boruri

bor¹ (element chimic) s. n.; simb. B

borură s. f., g.-d. art. borurii; pl. boruri

bor (la pălărie) s. n., pl. boruri

bor (element chimic) s. n.; simb. B

borură s. f., g.-d. art. borurii; pl. boruri

BOR¹ (< fr. {i}; {s} fr. bor[ax]) s. n. Element chimic (B; nr. at. 5, m. at. 10,81, p. t. 2.300°C, p. f. 2.550°C), semimetal, cristalin, negru-cenușiu, opac, cu luciu metalic; întrebuințat ca adaos la obținerea unor aliaje, cărora le mărește duritatea și rezistența la coroziune, la detecția neutronilor și la protecția contra lor în tehnica nucleară etc. A fost descoperit în 1808 de H. Davy și independent de J.L. Gay-Lussac și L.J. Thenard.

BOR s. margine, (rar) bord, gardină, (pop.) perete, (reg.) streașină, tichie, (Ban. și nordul Transilv.) obadă, (Maram.) pană, (Transilv. și Bucov.) pânză, (prin Transilv.) văcălie. (~ al pălăriei.)

BOR s. margine, (rar) bord, gardină, (pop.) perete, (reg.) streașină, tichie, (Ban. și nordul Transilv.) obadă, (Maram.) pană, (Transilv. și Bucov.) pînză, (prin Transilv.) văcălie. (~ al pălăriei.)

HIDRURĂ DE BOR s. (CHIM.) boran.

bor, s.m. – (reg.) Vânt puternic: „În vânt și bor mare face-te-oi, / În vânt mare țâpa-te-oi” (Bilțiu, 2002: 201; Odești, 1974; descântec). ♦ (onom.) Bor, Bora, nume de familie frecvent în zona Vișeu-Borșa (739 de persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007). – Probabil din bora „vânt puternic, uscat și rece, care bate iarna dinspre munte spre mare” (< it., fr. bora), cf. lat. boreas „vânt din nord, crivăț”. ♦ Pentru etimologia n. pr. Bor, Bora: Din sl. bora „luptă” (Constantinescu, 1963: 209). Din gr. Bora(s) sau sl. Bora; cf. n. top. Bora (Iordan, 1983). Der. din Boris, Borimir sau Borislav > sl. bor- „luptă, a lupta” (Ionescu, 2001: 77).

bor, s.m. – Vânt puternic: „În vânt și bor mare face-te-oi, / În vânt mare țâpa-te-oi” (Bilțiu 2002: 201; Odești, 1974; descântec). – Cf. bora „vânt puternic, uscat și rece, care bate iarna dinspre munte spre mare” (< it., fr. bora); Cf. Boreas (mit.) „vântul din nord; zeu care a întemeiat un regat în Thracia”.