17 definiții pentru bor (chim.)

din care

Dicționare explicative

Explică cele mai întâlnite sensuri ale cuvintelor.

BOR1 s. n. Element chimic, semimetal negru-cenușiu, cristalin. – Din fr. bore.

BOR1 s. n. Element chimic, semimetal negru-cenușiu, cristalin. – Din fr. bore.

bor6, boară a [At: VAIDA / Pl: ~i, boare / E: nct] (Trs; rar) 1 Albastru. 2 Vânăt (1)

bor1 sn [At: DA / Pl: nct / E: fr bore] (Chm) Element chimic, semimetal negru-cenușiu, cristalin.

bor2 s.n. (mai ales la pl.) Margine circulară, ieșită în afară, care înconjoară calota unei pălării. O pălărie veche cu boruri largi (AGĂR.). • pl. -uri. /<fr. bord.

bor1 s.n. (chim.) Element chimic, semimetal negru-cenușiu, cristalin, răspîndit în natură numai sub formă de combinații, folosit, ca adaos, la obținerea unor aliaje (cărora le mărește duritatea și rezistența la coroziune), la detectarea neutronilor și la protecția contra acțiunii neutronilor în tehnica nucleară etc. (B). • /<fr. bore.

BOR1 s. m. Metaloid care se găsește în natură sub formă de săruri ale acidului boric.

BOR1 s. m. Metaloid care se găsește în natură sub formă de săruri ale acidului boric. – Fr. bore.

BOR1 s.n. Metaloid răspândit în natură sub formă de săruri ale acidului boric. [< fr. bore].

BOR1 s. n. metaloid în natură sub formă de săruri ale acidului boric. (< fr. bore)

BOR1 n. Metaloid de culoare neagră-cenușie, răspândit în natură numai sub formă de combinații cu oxigenul. /<fr. bore

bor n. metaloid, de un brun verziu, care nu există în natură decât în stare de acid boric.

*2) bor n. (din borax). Chim. Un corp simplu solid tri- și pentavalent descoperit de Gay-Lussac și Thénard în Francia și de Davy în Anglia în 1808. E de două felurĭ: amorf și cristalizat. Cel amorf e o pulbere verzuĭe, înegrește degetele e rău conducător de electricitate și se topește la temperaturĭ înalte. Cel cristalizat e incolor și pare a fi o combinațiune de aluminiŭ.

Dicționare morfologice

Indică formele flexionare ale cuvintelor (conjugări, declinări).

bor1 (element chimic) s. n.; simb. B

bor1 (element chimic) s. n.; simb. B

bor (element chimic) s. n.; simb. B

Dicționare relaționale

Indică relații între cuvinte (sinonime, antonime).

Dicționare enciclopedice

Definiții enciclopedice

BOR1 (< fr. {i}; {s} fr. bor[ax]) s. n. Element chimic (B; nr. at. 5, m. at. 10,81, p. t. 2.300°C, p. f. 2.550°C), semimetal, cristalin, negru-cenușiu, opac, cu luciu metalic; întrebuințat ca adaos la obținerea unor aliaje, cărora le mărește duritatea și rezistența la coroziune, la detecția neutronilor și la protecția contra lor în tehnica nucleară etc. A fost descoperit în 1808 de H. Davy și independent de J.L. Gay-Lussac și L.J. Thenard.

Intrare: bor (chim.)
substantiv neutru (N24)
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • bor
  • borul
  • boru‑
plural
  • boruri
  • borurile
genitiv-dativ singular
  • bor
  • borului
plural
  • boruri
  • borurilor
vocativ singular
plural
B simbol
abreviere, simbol, siglă (I6)
  • B
* forme elidate și forme verbale lungi – (arată)
info
Aceste definiții sunt compilate de echipa dexonline. Definițiile originale se află pe fila definiții. Puteți reordona filele pe pagina de preferințe.
arată:

bor, borurisubstantiv neutru

  • 1. (numai) singular Element chimic, semimetal negru-cenușiu, cristalin și care se găsește în natură sub formă de săruri ale acidului boric. DEX '09 DEX '98 DLRLC DN Șăineanu, ed. VI
  • comentariu simbol B DOOM 2
etimologie:

info Lista completă de definiții se află pe fila definiții.