BOGOMILISM s. n. Doctrină apărută în sec. X în Bulgaria și răspândită în Asia Mică și Peninsula Balcanică, potrivit căreia Dumnezeu (forța binelui) a creat lumea spirituală nevăzută și sufletul omului, iar Satan (forța răului) a creat lumea vizibilă și stăpânește corpul omului. – Bogomil (n. pr.) + suf. -ism.

bogomilism sn [At: DA ms / E: Bogomil + -ism] Doctrină a unei secte dualiste apărută în sec. X în Bulgaria și răspândită în țările balcanice și în Rusia, care contesta Sfânta Treime, existența umană a lui Hristos, respingea riturile ortodoxe, botezul și nu accepta autoritatea bisericii.

bogomilism s.n. (relig.) Doctrină și sectă creștină dualistă, apărută în sec. 10 în Bulgaria și răspîndită apoi în țările balcanice, în Rusia, Franța etc., care nu recunoștea nici preceptele bisericii creștine și nici autoritatea statului. • /<fr. bogomilisme, cf. nm. pr. Bogomil, preot bulgar.

BOGOMILISM sbst. ⛪ Doctrina bogomilică.

BOGOMILISM s. n. Doctrină și sectă dualistă apărută în sec. X în Bulgaria și răspândită apoi în țările balcanice, în Rusia și în alte părți, care contesta treimea divină ortodoxă, existența umană a lui Cristos, respingea riturile ortodoxe, inclusiv botezul, nu accepta ierarhia bisericească etc. – Bogomil (n. pr.) + suf. -ism.

BOGOMILISM s. n. Numele unei secte religioase creștine-ortodoxe din Bulgaria (răspîndită mai demult și la noi), care nu recunoștea biserica creștină și tainele ei, cum și autoritatea statului; doctrina care stă la baza acestei secte.

BOGOMILISM s. n. Doctrină și sectă religioasă medievală de origine gnostică, răspîndită mai ales în Bulgaria, care nu recunoștea biserica creștină și tainele ei, nici autoritatea statului. – Din Bogomil (nume propriu) + suf. -ism.

BOGOMILISM s. n. doctrină creștină eretică maniheistă, în Pen. Balcanică și în Rusia, cu caracter antifeudal. (< fr. bogomilisme)

BOGOMILISM n. (în evul mediu) Doctrină creștină dualistă, care nu recunoștea biserica ortodoxă și autoritatea statului. /Bogomil n. pr. + suf. ~ism

bogomilism n. erezia bogomilică.

*bogomilízm n., pl. ar fi e. Erezia luĭ Bogomil.

bogomilism s. n.

bogomilism s. n.

bogomilism s. n.

bogomilism.

BOGOMILÍSM (< fr. {i}; {s} Bogomil) s. n. Doctrină creștină eretică de esență maniheistă bazată pe dualismul binelui (Dumnezeu, care creează lumea spirituală veșnică și nevăzută) și răului (Satan, care creează lumea vizibilă: pămînt, cer, stele, animale, plante); omul este constituit tot din două forțe antagonice: trupul stăpînit de Satan, și sufletul, stăpînit de Dumnezeu. Influențată de gnosticism și de pavlicieni, a influențat la rîndul său, pe catari. Potrivit unei tradiții promotorul ei a fost preotul Bogomil, care a predicat între 927 și 950 în Bulgaria. Larg răspîndită în Pen. Balcanică în sec. 10-14 (pînă în sec. 17 ca sectă). Ideile b. și-ai găsit ecou și în miturile cosmogonice românești.