bocit², ~ă a [At: DA ms / Pl: ~iți, ~e / E: boci¹] 1-4 Care este plâns cu bocete (1-4).

bocit¹ sn [At: LAMBRIOR, ap. DDRF / Pl: ~uri / E: boci¹] 1-6 Bocire (1-6).

bocit², -ă adj. 1 Plîns; jelit. Mort bocit. 2 Umflat de plîns. Față bocită. • pl. -ți, -te. /v. boci.

bocit¹ s.n. Bocire. • pl. -uri. /v. boci.

BOCIT sbst. Faptul de a (se) boci.

BOCIT s. n. Faptul de a (se) boci.

bocit a. care a fost jelit: mort bocit. ║ n. bocire: nu-i vreme de bocit.

bocít n., pl. urĭ. Acțiunea de a boci deseori.

BOCI, bocesc, vb. IV. Intranz. și refl. A plânge tare (cu vaiete și strigăte). ♦ Tranz. A recita bocete (2). – Din boace (înv. și reg. „voce” < lat.).

boci¹ [At: DOSOFTEI, ap. GCR 258 / 20 / Pzi: bocesc / E: boace] 1-4 vir A exprima, prin vaiete sau cuvinte, o durere mare (sufletească) Si: a (se) văita, a (se) tângui, a (se) jeli. 5-6 vir A plânge zbuciumat, cu vaiete și tânguiri. 7 vt A spune bocete la moartea cuiva.

boci² [At: POMPILIU, B. 1005 / Pl: ~cii / E: nct] 1 sm (Rar; reg) Vițel căruia nu i s-a dat un nume. 2 i Strigăt cu care se cheamă vițeii.

boci vb. IV. intr., refl. A plînge tare (cu vaiete și strigăte). ♦ (tr.) A recita bocete la înmormîntarea cuiva; a jeli pe cineva. • prez.ind. -esc. /boace + -i.

BOCI (-ocesc) I. vb. tr. și intr. 1 A jeli, a plînge cu țipete și vaiete: cruntul vizir bocește ’n cortu-i (VLAH.) ¶ 2 A jeli un mort, a recita sau cînta bocete: o boceau de vuia satul (CRG.). II. vb. refl. A se tîngui, a se jeli, a se văieta: a început să se bată cu pumnii în cap și să se bocească (CAR.) [boace].

BOCI, bocesc, vb. IV. Intranz. și refl. A plânge tare (cu vaiete și strigăte). ♦ Tranz. A recita bocete la înmormântarea cuiva. – Din boace (înv. și reg. „voce” < lat.).

BOCI, bocesc, vb. IV. 1. Intranz. A plînge cu vaiete și strigăte. Toader îi tot aținea calea [fetei], ba o dată i-a făcut și vînt, de fata a început să bocească. REBREANU, R. II 137. Femeia lui, cum îl vede, începe a boci și a zice: Vai de mine și de mine, bărbate, ce-am pățit. CREANGĂ, P. 176. Ian auzi cum se bocesc toți nenorociții prinși în codru de Mama Pădurii! ALECSANDRI, T. I 421. Refl. Trei zile s-a bocit umblînd aiurită pe mal, ștrigîndu-și într-una odorul pe nume. VLAHUȚĂ, O. A. 428. O dată încep ele a se boci înădușit și a se bate cu pumnii peste cap, însă fără nici un folos. CREANGĂ, P. 174. 2. Tranz. A plînge cu bocete după un mort; a jeli. S-adune vecini... Pe fată s-o plîngă Și să mi-o bocească. COȘBUC, P. II 151. Alei! dragă, de ești viu, Spune mamei, ca s-o știu, Iar de nu, să te bocesc. ALECSANDRI, P. P. 137. Nora o boci așa de frumos, încît mai tot satul zicea: mîndru o mai bocește noră-sa. ȘEZ. IV 150. ◊ Absol. [Peste sicriu] bocește-o babă. LESNEA, C. D. 55.

BOCI, bocesc, vb. IV. Intranz. și refl. A plînge intens (cu vaiete și strigăte). ♦ Tranz. A plînge cu bocete după un mort; a jeli. – Din boace (puțin folosit, <lat. vox, vocis).

A BOCI bocesc 1. tranz. (morți) A deplânge prin bocete, conform ritualului; a jeli. 2. intranz. 1) A plânge în hohote și cu vaiete. 2) A plânge un mort; a jeli. /<lat. boace

BOCI vb. (Mold.) A (se) jeli, a (se) plînge cu vaiete și strigăte. Bociia Ierusalimul Ieremia. DOSOFTEI, VS. Să bocie tatăl său, știind că a doî zi vor s-o tai. H 1771, 91^r; cf. NECULCE. Etimologie: boace. Cf. cînta, glăsi, olecăi, ruguci¹. verb

bocì v. a plânge cu jale, a se văita. [Dela dial. (Muscel, Banat) boace, glas = lat. VOCEM].

bocésc v. intr. și tr. (d. boace, voce [azi numai în Mac.]; vit. boce, sard. boghe, pv. botz, fr. voix, sp. pg. voz, d. lat. vox, vocis, voce. D. rom. vine sîrb. bočiti se, a se certa). Plîng cu voce: a boci la mormînt, a boci pe cineva.

bocit s. n.

bocit s. n.

bocit s. n.

boci (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. bocesc, 3 sg. bocește, imperf. 1 boceam; conj. prez. 1 sg. să bocesc, 3 să bocească

boci (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. bocesc, imperf. 3 sg. bocea; conj. prez. 3 să bocească

boci vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. bocesc, imperf. 3 sg. bocea; conj. prez. 3 sg. și pl. bocească

BOCIT s. v. văitat.

BOCIT s. boceală, bocire, căinare, jelire, jelit, jeluire, lamentare, lamentație, plîngere, plîns, tînguială, tînguire, tînguit, văitare, văitat, văitătură, (pop., fam. și peior.) văicăreală, (pop.) jeluială, (înv. și reg.) olălăire, (reg.) văierare, văierat, (înv.) obidire, olecăire. (Lasă ~!)

BOCI vb. 1. a jeli, a jelui, a plânge. (A ~ un mort.) 2. v. văita.

BOCI vb. a se căina, a (se) jeli, a (se) jelui, a se lamenta, a (se) plînge, a se tîngui, a se văicări, a se văita, (pop.) a se aoli, a se mișeli, (înv. și reg.) a se olălăi, a se olecăi, (reg.) a se plîngătui, a se scîrbi, a se văiera, a se văina, a se vălăcăi, (Transilv.) a (se) cînta, a (se) dăuli, (Mold. și Bucov.) a se frăsui, (înv.) a se glăsi, a se glăsui. (S-a ~ toată ziua.)

A boci ≠ a chicoti

boci (bocesc, bocit), vb. – 1. A se plînge, a se jelui. – 2. A cînta bocete la înmormîntare. Lat. *vōcῑre, care pare a fi o confuzie a lui vōcem cu vāgῑre; cf. *vōceāre, de unde it. bociare „a publica”, gal. abujar „a zăpăci cu strigăte”, port. bocear „a vorbi, a striga” (Parodi, Rom., XVII, 52). Schimbarea de conj. ar putea fi tîrzie, și datorată conjug. sale incoative. După Pușcariu 208 și DAR, ar deriva direct din boace, formă locală a lui voce, astăzi pe cale de dispariție; însă acestă ipoteză pare mai puțin credibilă,dacă se iau în vedere redusa răspîndire și vitalitate a lui boace, și absența formei corespunzătoare a voci. Der. boceală, s. f. (plînset, lamentație); bocet, s. n. (plîns zbuciumat, vaiet; cîntare de mort, lamentație improvizată), der. de la vb., ca plînset, rîset, strigăt, țipăt de la vb. respective (Giuglea, Concordances, 19, propune un lat. *vōcĭtum, care nu pare indispensabil); bocitor, adj. (care bocește); bocitoare, s. f. (femeie care se îndeletnicește cu bocitul la înmormîntări). Din rom. provine sb. bočitise „a certa” (Cihac, I, 26).

bocit, -ă, bociți, -te, adj. Jelit. – Din boci.

boci, bocesc, v.i.r. A (se) văieta, a (se) jeli, a (se) plânge. – Din boace (înv., reg., cu sensul de „voce”) (DEX, MDA).