bifurcare sf [At: DA ms / Pl: ~cări / E: bifurca] 1 Despărțire în două ramuri, direcții sau sensuri Si: bifurcație (1). 2 (Ccr) Loc unde se bifurcă ceva Si: bifurcație (2).

bifurcare s.f. Împărțire în două a unui drum, a unei artere etc.; bifurcație. ♦ Concr. Loc unde se bifurcă ceva. • pl. -ări. /v. bifurca.

*BIFURCARE, *BIFURCAȚIUNE sf. 1 Faptul de a se bifurca ¶ 2 Locul de unde se bifurcă, înfurcitură.

BIFURCARE, bifurcări, s. f. Bifurcație.

BIFURCARE, bifurcări, s. f. Faptul de a se bifurca.

BIFURCARE s.f. Acțiunea de a bifurca și rezultatul ei; bifurcație. [< bifurca].

bifurcare f. 1. împărțire în două: bifurcarea învățământului; 2. locul unde se bifurcă: bifurcarea drumului.

bifurca vtr [At: I. IONESCU, M. 68 / Pzi: 3 ~furcă / E: fr bifurquer] 1-2 A (se) despărți în două ramuri, direcții sau sensuri.

bifurca vb. I. refl. (despre drumuri, artere etc.) A se împărți în două. • prez.ind. pers. 3 bifurcă. /<fr. bifurquer.

*BIFURCA (-furc) vb. refl. A se înfurci, a se împărți în două ramuri (ca furca de fîn) [fr. < lat.].

BIFURCA pers. 3 bifurcă, vb. I. Refl. A se despărți în două ramuri (ca brațele unei furci). E un punct, însă, unde drumul nostru se bifurcă, și de aici încolo mergem pe căi diferite. HOGAȘ, DR. II 169.

BIFURCA, pers. 3 bifurcă, vb. I. Refl. A se despărți în două ramuri. – Fr. bifurquer.

BIFURCA vb. I. refl. A se împărți în două (ca coarnele unei furci). [P.i. bifurc. / < fr. bifurquer, cf. it. biforcare].

BIFURCA vb. refl. a se despărți în două ramuri, direcții. (< fr. bifurquer)

A SE BIFURCA pers. 3 se bifurcă intranz. (despre drumuri, cursuri de apă etc.) A se divide în două (în formă de furcă). /<fr. bifurquer

bifurcà v. a împărți în două părți.

*bifúrc și a -á v. tr. (bi- și furcă; fr. bifurquer v. intr.). Ramific în doŭă: drumu se bifurcă. Fig. Învățămîntu se bifurcă, se desparte în doŭă.

bifurcare s. f., g.-d. art. bifurcării; pl. bifurcări

bifurcare s. f., g.-d. art. bifurcării; pl. bifurcări

bifurcare s. f., g.-d. art. bifurcării; pl. bifurcări

bifurca (a se ~) vb., ind. prez. 3 se bifurcă, imperf. 3 pl. se bifurcau; conj. prez. 3 să se bifurce; ger. bifurcându-se corectat(ă)

bifurca (a se ~) vb., ind. prez. 3 se bifurcă

bifurca vb., ind. prez. 3 sg. și pl. bifurcă

BIFURCARE s. v. bifurcație.

BIFURCARE s. bifurcație, (pop.) înfurcitură. (~ a unui drum.)

BIFURCA vb. 1. (reg.) a se crăcăna. (Ramuri care se ~.) 2. (pop.) a se încrăci, a se înfurci. (Drumuri care se ~.)

BIFURCA vb. 1. (reg.) a se crăcăna. (Ramuri care se ~.) 2. (pop.) a se încrăci, a se înfurci. (Drumuri care se ~.)