BERNARDIN², -Ă, bernardini, -e, s. m. și f. Călugăr sau călugăriță catolică din ordinul care poartă numele Sf. Bernard. – Din fr. bernardin.

bernardin¹ sm [At: ENC. VET. 684 / V: ~adin / Pl: ~i / E: ger Bernhardiner] Câine mare, cu părul lung, de culoare albă cu pete roșcate, originar din Elveția, dresat pentru găsirea celor rătăciți în munți Si: Saint-Bernard.

bernardin², ~ă smf [At: DA / Pl: ~i, ~e / E: fr bernardin] Călugăr sau călugăriță catolică, din ordinul Sfântului Bernard.

bernardin¹, -ă s.m., s.f. (bis.) Călugăr (sau călugăriță) aparținînd unei congregații desprinse din ordinul benedictinilor în sec. 12, printr-o reformă făcută de Bernard de Clairvaux. • pl. -i, -e. /<fr. bernardin; cf. nm. pr. Sfintul Bernard de Clairvaux.

bernardín² s.m. (zool.) Rasă de cîini, originară din Elveția, de talie mare, cu părul lung, de culoare albă, cu pete roșcate, dresați special pentru descoperirea persoanelor rătăcite (iarna) în munți; cîine care face parte din această rasă; saint-bernard. • pl. -i. /<germ. Bernhardiner.

*BERNARDIN sm. 1 ⛪ Ordin de călugări (francezi) ¶ 2 🐒 Rasă de cîini originară de la muntele S. Bernard (Elveția), întrebuințați pentru descoperirea călătorilor rătăciți sau răniți în zăpezile din munți (🖼 455) [fr. bernardin ¶ germ. Bernhardiner].

BERNARDIN², -Ă, bernardini, -e, s. m. și f. Călugăr sau călugăriță catolică din ordinul care poartă numele sfântului Bernard. – Din fr. bernardin.

BERNARDIN, bernardini, s. m. Cîine de talie mare, de culoare albă cu pete roșii, originar din Elveția și dresat pentru a descoperi călătorii rătăciți iarna în munți.

BERNARDIN, bernardini, s. m. Cîine mare de culoare albă cu pete roșcate, cu părul lung și ondulat, originar din Elveția și dresat pentru descoperirea călătorilor rătăciți iarna în munți. – Fr. bernardin.

BERNARDIN s.m. Cîine mare, de culoare albă cu pete roșii, originar din Alpii elvețieni, folosit mai ales pentru a descoperi drumeții rătăciți (iarna) în munți. [< germ. Bernhardiner].

BERNARDIN, -Ă s.m. și f. Călugăr(iță) dintr-o congregație desprinsă din ordinul benedictinilor, printr-o reformă făcută de Bernard de Menthon în sec. X. [< fr. bernardin].

BERNARDIN¹ s. m. câine de talie mare, viguros și musculos, alb cu pete roșii, dresat special pentru salvarea drumeților rătăciți în munți; saint-bernard. (< germ. Bernhardiner)

BERNARDIN², -Ă s. m. f. călugăr(iță) dintr-o congregație desprinsă din ordinul benedictinilor. (< fr. bernardin)

BERNARDIN² ~ă (~i, ~e) m. și f. Călugăr (călugăriță) catolic din ordinul înființat, în sec. X, de Bernard. /<fr. bernardin

BERNARDIN¹ ~i m. 1) Specie de câini de talie mare, de culoare albă cu pete roșcate, dresat pentru a descoperi drumeții rătăciți (iarna) în munți. 2) Câine din această specie. /<germ. Bernhardiner

bernardin m. 1. călugăr din tagma St. Benedict, reformată de St. Bernard; 2. câine mare cu părul lung, dresat de călugării dela St. Bernard să umble în munți după călătorii rătăciți și să-i aducă la ospiciul de acolo.

*bernardín, -ă adj. și s. Din irdinu sfîntului Bernard (care a reformat ordinu sfîntului Benedict) saŭ de la muntele sfîntului Bernard (Elveția) saŭ originar de acolo: călugăr bernardin; cîne bernardin (de talie foarte mare și deprins să umble pin zăpadă ca să descopere călătoriĭ rătăcițĭ orĭ ostenițĭ).

bernadin sm vz bernardin¹

Bernardin de St.-Pierre m. celebru scriitor francez, autorul romanului Paul și Virginia (1737-1814).

bernardin s. m., pl. bernardini

bernardin s. m., pl. bernardini

BERNARDIN DE SAINT-PIERRE [bernardẽ de sẽ pier], Jacques-Henri (1737-1814), scriitor francez. Precursor al romantismului. Discipol al lui J.-J. Rousseau, a contribuit la dezvoltarea gustului pentru natură și exotism („Studiile naturii”). Capodopera sa este romanul idilic „Paul și Virginia”.

BERNARDIN s. (ZOOL.) saint-bernard.

BERNARDIN s. (ZOOL.) saint-bernard.