bălăcit², ~ă a [At: HEM 2995 / Pl: ~iți, ~e / E: bălăci] (Rar) 1 Care se zbenguiește în apă. 2 (D. apă, lichide etc.) Tulburat în urma bălăcirii (2). 3 (D. ființe) Murdar prin bălăcirea (3) în noroi.

bălăcit¹ sn [At: HEM 2995 / Pl: ~uri / E: bălăci] Bălăceală.

bălăcit s.n. Bălăcire. • /v. bălăci.

BĂLĂCIT s. n. bălăcire.

BĂLĂCIT s. n. Bălăcire. – V. bălăci.

bălăci [At: ODOBESCU, S. III, 157 / Pzi: -cesc / E: bg балакам] 1 vr A se zbengui în apă (la scăldat) Si: (rar) a se bălăcări². 2 vt A tulbura apa (sau alt lichid) cu mâinile. 3-4 vtr A(-și) muia mâinile într-un lichid, într-o mocirlă, murdărindu-se. 5-6 vtr (Fig) A se tăvăli (în mizerie).

bălăci vb. IV. refl., intr. A (se) juca, a se zbengui în apă (la scăldat); (pop.; fam.) a (se) bălăcări. ◆ Ext. (despre porci; refl.) A se tăvăli prin noroi. • prez. ind. -cesc. /<bg. балаци.

BĂLĂCI (-ăcesc) vb. intr. A se juca, a se tăvăli, a călca în apă murdară, în mocirlă, în noroiu, etc.: vara... se duc de bălăcesc cîte trei ceasuri la gîrlă (BR.-VN.); bălăcind ca vai de dînsul pe ploaie și pe sloată într’o luncă noroioasă (ODOB.); ‼ vb. tr.: își bălăcește condeiul în toate (VLAH.) [bg. balakami].

BĂLĂCI, bălăcesc, vb. IV. Refl. și (mai rar) intranz. A se mișca în apă producînd un plescăit; a se scălda în apă (murdară) puțin adîncă; a se tăvăli. Cînd apele intrau din nou în albia veche, ei, în grădină, încă se bălăceau în mîl. GALAN, Z. R. 45. Mai la larg se bălăceau gîștele și rațele. PAS, L. I 69. Copii desculți și numai în cămăși groase... bălăceau prin șuvițele de apă. DELAVRANCEA, T. 204. Se dusese la eleșteul din apropiere și, după ce bălăcise în mocirlă, prinsese două broscuțe. CARAGIALE, S. 46. Parcă văd colo pe un biet vînător, bondoc și pîntecos, bălăcind ca vai de dînsul, pe ploaie și pe sloată, într-o luncă noroioasă. ODOBESCU, S. III 157. Fig. O, vînturători de fraze, scripcari sarbezi și smintiți, Nu vedeți în ce mocirlă de prostii vă bălăciți? VLAHUȚĂ, P. 86. ◊ Tranz. Cum de v-ați furișat în parc și ați ajuns la iaz și ce gînd v-a venit... să vă bălăciți picioarele în el. PAS, Z. I 48. Fig. [Acest ziarist] își bălăcește condeiul în toate. VLAHUȚĂ, la TDRG.

BĂLĂCI, bălăcesc, vb. IV. Refl., intranz. și tranz. (Adesea fig.) A (se) mișca, a (se) scălda în apă producînd un plescăit. – Bg. balakam.

A SE BĂLĂCI mă ~esc intranz. A face mișcări (cu mâinile și cu picioarele), jucându-se prin apă în timpul scăldatului. /<bulg. balakam

bălăcì v. a se tăvăli în noroiu, a umbla cu mâinile sau cu ciocul în apă murdară. [Bulg. BALAKAM].

bălăcésc (mă) v. refl. (bg. balákam, mă bălăcesc; rus. balákatĭ, a flecări. Rudă cu balamut). Mă lincĭuresc, mă joc în apă (ca gîștele, ca copiiĭ). – Și mă bălăcăresc. (Cp. cu clătăresc).

bălăcit s. n.

bălăcit s. n.

bălăcit s. n.

bălăci (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. bălăcesc, 3 sg. bălăcește, imperf. 1 bălăceam; conj. prez. 1 sg. să bălăcesc, 3 să bălăcească

bălăci (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. bălăcesc, imperf. 3 sg. bălăcea; conj. prez. 3 să bălăcească

bălăci vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. bălăcesc, imperf. 3 sg. bălăcea; conj. prez. 3 sg. și pl. bălăcească

bălăci (-cesc, -it), vb. – A se zbengui în apă, a (se) bălăcări. Creație expresivă (Iordan, BF, II, 184); coincide cu bg. balakam, care poate fi împrumutat sin rom. (după Cihac și DAR, cuvîntul rom. provine din bg.). Este dificil de presupus că var. bălăcări, vb. (a (se) bălăci; a sta la taclale, a bîrfi, a îndruga verzi și uscate; a batjocori) ar proveni din rut., rus. balaguriti (Cihac) sau din sb. balakati (DAR), cu care are în comun izvorul expresiv. DAR nu cunoaște sensul de „a (se) bălăci” al acestui cuvînt, cu toate că este mai comun decît celelate. – Der. bălăceală, s. f. (zbenguială prin apă); bălăcitură, s. f. (bălăceală).

BĂLĂCIT s. v. bălăcire.

BĂLĂCIT s. bălăcire. (~ lui în rîu.)

BĂLĂCI vb. (reg.) a (se) știobâlcăi, (Mold.) a (se) linciuri, (prin Munt.) a (se) tâlbâcâi. (Se ~ toată ziua la râu.)

BĂLĂCI vb. (reg.) a (se) știobîlcăi, (Mold.) a (se) linciuri, (prin Munt.) a (se) tîlbîcîi. (Se ~ toată ziua la rîu.)