ASCHIMÓDIE, aschimodii, s. f. (Fam.) Persoană foarte urâtă (prin slăbiciune exagerată, statură mică etc.). – Cf. gr. a s h i m o s i n i „urâțenie”.

ASCHIMÓDIE, aschimodii, s. f. (Fam.) Persoană foarte urâtă (prin slăbiciune exagerată, statură mică etc.) – Cf. gr. ashimosini „urâțenie”.

*aschimódie (fam.) (-di-e) s. f., art. aschimódia (-di-a), g.-d. art. aschimódiei; pl. aschimódii, art. aschimódiile (-di-i-)

aschimódie s. f., pl. aschimódii

aschimódie sf [At: DEX² / Pl: ~ii / E: ns cf gr άσχιμοσινί] (Pfm; prt) Persoană foarte urâtă (prin slăbiciune exagerată, statură mică etc.)

aschimodie În LR, XIV, p. 557, N. Păduraru înregistrează cuvîntul, întîlnit la Constanța cu sensul de „persoană slabă și urîtă”, explicîndu-l prin gr. ἄσχημος „urît”. Bănuiesc că trebuie să pornim de la un adjectiv ἀσχημώδης, pe care nu l-am găsit atestat, dar care poate fi foarte bine format în grecește cu -ώδης (vezi paralele în ER, p. 137). La Dimitrakos se găsește ἀσϰημἀδι. În BPh., IX, p. 116 u., acad. Iorgu Iordan citează cuvîntul hazmodie, întâlnit la M. Sorbul: – Ei, bată-te noroacele de băiet, mare hazmodie mai ești și tu, notînd că sensul nu pare a concorda cu cel dat de Scriban; hazmodie „căscătură, hiat, sunet discordant”. Bănuiesc că la Sorbul hazmodie este o alterare a lui aschimodie. În treacăt fie zis, Scriban greșește cînd trimite, pentru finala -odie, la tragedie, deoarece acesta e compus cu -ωδ- „a cînta”.