ARTICOL, articole, s. n. 1. Expunere scrisă (de proporții mai reduse) cu caracter publicistic, pe o temă politică, economică, științifică etc. ◊ Articol de fond = articol care exprimă punctul de vedere al redacției unei publicații periodice în cele mai importante probleme ale actualității. Articol-program = articol care cuprinde concepția generală și programul de activitate al unei publicații periodice la începutul apariției sale. 2. Diviziune într-un document oficial, marcată de obicei printr-un număr de ordine sau printr-o literă. ♦ Diviziune într-un buget, într-un plan financiar etc., care conține denumirea sursei de venit sau a motivului de cheltuieli. ♦ (Jur.) Diviziune într-un act normativ. ♦ (Inform.) Unitate elementară de organizare a unui fișier. ♦ (Zool.) Segment component al unor organe. 3. Obiect care se vinde în comerț. 4. Parte de vorbire flexibilă care individualizează substantivul, adjectivul sau (mai rar) alte părți de vorbire și care marchează diverse funcții gramaticale ale cuvintelor pe care le însoțește. – Din fr. article, lat. articulus.

articol sn [At: CANTEMIR, 1.1.1, 9 / V: (înv) ~cui, ~cule, ~culuș, ~clu / Pl: ~e, (înv) ~ism / E: lat articulus] 1 (Înv) Percept al unei dogme sau credințe (religioase) Si: cap. 2 (Înv; îf articul) Articulare a sunetelor vorbirii, a cuvintelor. 3 (Înv) Petiție. 4 Articulație (1). 5 Inele articulate ale artropodelor Si: segmente, (înv, fam) bucățele. 6 (Trs; înv; sîf cirticuluș) Diviziune într-un document oficial, marcată printr-un număr de ordine sau printr-o literă Si: (înv) ponct, (înv) articuluș, (reg) articuș. 7 Diviziune într-un buget, într-un plan financiar, care conține denumirea sursei de venit sau a motivului de cheltuieli Si: (înv) condei. 8 Text publicistic pe o temă politică, economică, culturală etc. Vz comunicat, informație, știre. 9 (Îs) ~ program Articol (7). 10 (Îs) ~ de fond Articol (7) care exprimă punctul de vedere al redacției unei publicații periodice asupra unei probleme de actualitate. 11 Obiect care se vinde în comerț. 12 Parte de vorbire flexibilă care stă pe lângă un substantiv sau, mai rar, pe lângă alte părți de vorbire și care marchează diferite funcții gramaticale ale acestora.

*ARTICOL (pl. -ole), *ARTICUL (pl. -ule) sn. ⚖️ ⏲ Fie-care din părțile unei legi, unui statut, unui tratat de pace, etc. care prevede dispozițiuni anumite asupra unui lucru; părțile acestea poartă fie-care un număr special: ~ul 200 din Codul civil ¶ 2 📝 Fie-care din părțile unei publicațiuni periodice, colective: ~ de revistă; ~ de fond, articolul din fruntea unui jurnal, unei reviste ¶ 3 Parte a unei socoteli: ai pus prea mult la ~ul încasărilor ¶ 4 ⚚ Obiect de vînzare: ~e de acestea nu se găsesc în orice prăvălie ¶ 5 📖 Particulă care se alăturează pe lîngă substantive, adjective, etc. pentru a determina mai de aproape înțelesul lor: ~ hotărît; ~ nehotărît [lat. articulus, cu parte din accepțiunile fr. article].

ARTICOL, articole, s. n. 1. Expunere scrisă (de proporții mai reduse) cu caracter publicistic, pe o temă politică, economică, științifică etc. ◊ Articol de fond = articol care exprimă punctul de vedere al redacției unei publicații periodice în cele mai importante probleme ale actualității. Articol-program = articol care cuprinde concepția generală și programul de activitate al unei publicații periodice la începutul apariției sale. 2. Diviziune într-un document oficial, marcată de obicei printr-un număr de ordine sau printr-o literă. ♦ Diviziune într-un buget, într-un plan financiar etc., care conține denumirea sursei de venit sau a motivului de cheltuieli. 3. Obiect care se vinde în comerț. 4. Parte de vorbire flexibilă care individualizează substantivul, adjectivul sau (mai rar) alte părți de vorbire și care marchează diverse funcții gramaticale ale cuvintelor pe care le însoțește. – Din fr. article, lat. articulus.

ARTICOL, articole, s. n. 1. Compoziție cu caracter informativ, documentar, științific etc., care are un conținut de sine stătător și se tipărește într-o publicație periodică. Articolele din presa burgheză occidentală oglindesc faptul că dificultățile crescinde economice și ascuțirea contradicțiilor economice dintre țările capitaliste capătă tot mai mare însemnătate în determinarea politicii acestor țări. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2642. ◊ Articol de fond = articol cu un conținut general de îndrumare, de orientare în problemele importante actuale; editorial. Cezar... scrie zorit articolul de fond. VLAHUȚĂ, O. A. 256. Articol-program = text scris care cuprinde, în linii largi, concepțiile și programul de activitate ale unei publicații periodice la începutul apariției sale. 2. Diviziune sau subdiviziune într-un document oficial, juridic, legislativ etc., marcată de obicei printr-un număr de ordine sau printr-o literă. Constituția R.P.R. are 105 articole. ▭ Uneori se desfăta ascultîndu-se pe sine cum declama cu patos, fără să cunoască nici un articol din lege. BART, E. 265. ◊ Diviziune care conține denumirea sursei de venit sau a motivului de cheltuieli într-un buget sau într-un lian financiar. V. capitol. 3. Produs al muncii care circulă în societate prin cumpărare și vînzare; obiect de comerț. Capitalistul îl pune, așadar, pe muncitor să confecționeze o valoare de întrebuințare anumită, un articol determinat. MARX, C. I 165 ◊ Articol de larg consum (mai ales la pl.) = obiect produs pentru a satisface nevoile de trai ale omului: alimente, îmbrăcăminte, obiecte casnice etc. Un foarte important element al creșterii salariului real este reducerea prețurilor la articolele de larg consum. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 335, 2/3. 4. Particulă care se alătură unui substantiv sau unui echivalent al lui pentru a individualiza obiectul denumit de acesta. Articol adjectival. Articol hotărît. - Pl. și: (învechit, s. m., 1,2) articoli (ODOBESCU, S. I 499). – Variantă: (învechit, 1) articul s. n.

ARTICOL, articole, s. n. 1. Compoziție cu caracter informativ, documentar, științific etc., tipărită într-o publicație periodică. ◊ Articol de fond = articol cu un conținut general de îndrumare, de orientare în problemele importante actuale; editorial. Articol-program = articol care cuprinde concepția generală și programul de activitate al unei publicații periodice, la începutul apariției sale. 2. Diviziune într-un document oficial, marcată de obicei printr-un număr de ordine sau printr-o literă. ♦ Diviziune care conține denumirea sursei de venit sau a motivului de cheltuieli într-un buget sau într-un plan financiar. Articol contabil = formulă de înregistrare a unei operații economice, în ordine cronologică. 3. Obiect de comerț. 4. Particulă sau cuvînt care se alătură unui substantiv sau unui echivalent al lui, pentru a individualiza obiectul denumit de acesta. – Fr. article (lat. lit. articulus).

ARTICOL s.n. 1. Expunere făcută într-o publicație periodică, tratînd o problemă dintr-un domeniu oarecare. 2. Subdiviziune a unei legi, a unui regulament etc., purtînd de obicei un număr de ordine. ♦ Diviziune a unui buget sau a unui plan financiar, care conține denumirea unei surse de venit sau motivul de cheltuieli.. 3. Obiect de comerț, lucru care se vinde în comerț. 4. Parte de vorbire care însoțește substantivul, avînd rolul de a arăta în ce măsură obiectul denumit de substantiv este cunoscut vorbitorilor. 5. Fragmente articulate între ele care alcătuiesc diferite părți ale corpului crustaceelor, insectelor și acarienilor. [< lat. articulus, cf. it. articolo, fr. article].

ARTICOL s. n. 1. Expunere într-o publicație periodică, tratând o problemă dintr-un domeniu oarecare. 2. Subdiviziune a unei legi, a unui regulament etc. ♦ Diviziune a unui buget, a unui plan financiar. 3. Obiect de comerț. 4. Parte de vorbire flexibilă, care însoțește substantivul sau adjectivul, cu rolul de a individualiza obiectul denumit. 5. Fiecare dintre fragmentele diferitelor părți ale corpului crustaceelor, insectelor și acarienilor. 6. Fiecare dintre segmentele unui organism sau organ vegetal. 7. (inform.) Element logic al unei înregistrări dintr-un fișier, cea mai mică unitate de informație utilă prelucrată de un program. (cf. lat. articulus, it. articolo, fr. article)

ARTICOL ~e n. 1) Expunere scrisă de proporții reduse și tipărită într-o publicație (ziar, revistă, culegere etc.). ◊ ~ de fond articol de ziar, de revistă etc. în care se tratează o problemă importantă de actualitate. 2) Diviziune într-un document (lege, tratat, regulament etc.) marcat printr-o cifră. ~ bugetar. ~ contabil. ~ de cheltuieli. ~ de venituri. 3) Obiect de comerț. ~ de larg consum. 4) lingv. Parte de vorbire flexibilă, care se alătură unui substantiv (sau unui echivalent al lui) pentru a individualiza obiectul desemnat de acesta. ~ enclitic. ~ proclitic. /<lat. articulus, fr. article

articol n. 1. subdiviziune a unei legi sau a unui tractat; 2. parte dintr’un tot: articol de ziar; articol de fond, articolul principal al unui ziar politic; 3. obiect de comerț, marfă: articole de lux, de modă; 4. Gram. parte de cuvânt care dă numelui un sens determinat.

articlu sn vz articol

articul sn vz articol

articule sn vz articol

articuluș sn vz articol

*ARTICLU = ARTICOL.

ARTICUL s. n. v. articol.

articol-program s. n. Articol care exprimă un program ◊ „Articolul-program redat parțial.” R.lit. 13 XI 69 p. 2. ◊ „În ultima instanță, ancheta stă sub semnul unei fraze de sinteză din articolul-program.” Cont. 15 I 71 p. 5 (din articol + program; H. Mirska în SMFC I p. 172; DEX)

*artícul n., pl. e (lat. artículus). Diviziune (paragraf) a unuĭ tractat, uneĭ legĭ, unuĭ contract, uneĭ socotelĭ (V. pont). Orĭce obĭect de comerciŭ. Parte cuprinsă între doŭă puncte de articulațiune într’o plantă orĭ într’un insect. Parte dintr’un întreg: articul de ziar. Articul de fond, articulu principal al unuĭ ziar. Articul de Paris, obĭect de modă saŭ industrial care se fabrică specialmente la Paris. Gram. Cuvînt orĭ particulă care determină un nume: cel mare, marele. – Și articol (după it.).

articol s. n., pl. articole; abr. art.

articol s. n., pl. articole; abr. art.; articolul citat abr. art. cit.

articol s. n., pl. articole

articol

articol, -le.

articol (articole), s. n. – 1. Expunere scrisă cu caracter publicistic. – 2. Diviziune într-un document oficial. – 3. Obiect care se vinde în comerț. – 4. Parte de vorbire flexibilă care individualizează substantivul, adjectivul sau (mai rar), alte părți de vorbire. – Var. articul, artic. Lat. articulus (sec. XVII). – Der. articula, vb.; articulați(un)e, s. f.; articular, adj.; desarticula, vb.

ARTICOL Clasă închisă de forme care apar obligatoriu în vecinătatea unui substantiv și a căror funcție este de actualizare a acestuia în comunicare și de individualizare* (sau determinare*; vezi DETERMINARE₂), adică de restrângere a nedeterminării numelui, prin specificarea unui obiect sau a unor obiecte identificabil(e) de către vorbitori; aparține clasei mai largi a determinanților* (vezi DETERMINANT₂). Spre deosebire de adjectivele demonstrative* și de cele posesive*, îndeplinind și ele rolul de determinare, articolul, la origine un cuvânt autonom, a suferit un proces de gramaticalizare*, parcurgând, de la o limbă la alta, de la o formă la alta, stadii diferite ale acestui proces. • Articolul a constituit, în numeroase gramatici, inclusiv în cea românească, un subiect de dezbatere teoretică, fiind interpretat diferit de la un autor la altul, fie drept cuvânt autonom (cum a funcționat la origine), fie ca afix* flexionar, mobil* sau fix, devenit marcă a categoriei* gramaticale a determinării. Răspunsul corect la această chestiune nu poate fi dat în mod global, existând diferențe de la o limbă la alta în privința gradului de pierdere a autonomiei* și, chiar în cadrul aceleiași limbi, de la un tip de articol la altul, uneori, de la o utilizare la alta (apar, de ex., în română, diferențe de grad de gramaticalizare între articolul hotărât propriu-zis și cel adjectival, precum și între diferitele utilizări ale articolului adjectival) (vezi DINAMIC). • Ca parametru tipologic, articolul separă limbile în două tipuri: cele fără articol, precum latina, finlandeza sau rusa, și cele cu articol, dintre care fac parte și limbile romanice. În limbile cu articol, determinarea cunoaște opoziția determinat (articulat) / nederteminat (nearticulat), iar pentru limbi care disting mai multe articole, cunoaște și opoziția (determinat) hotărât (puternic individualizat) / nehotărât (slab individualizat). Cum în multe limbi substantivul nu apare nearticulat (este, cu mici excepții, dacă avem în vedere folosirea substantivului la singular, și cazul limbii române), determinarea funcționează real cu o singură opoziție: (determinat) nehotărât / hotărât (ex. Citesc o carte / ~ cartea). Ca parametru tipologic, articolul hotărât permite deosebirea limbilor cu articol în procliză (vezi, de ex., fr. la table, le livre) de cele cu articol în encliză (vezi, de ex., elevul, cartea). S-a stabilit o relație directă între encliza articolului și caracteristica tipologică de limbă „head first”, adică limbă în care capul* de grup sintactic se află pe prima poziție. Româna aparține tipului „head first” și, implicit, limbilor cu articol în encliză. • Articolul permite distingerea, în cadrul limbilor în care apare, a acelora care manifestă o sensibilitate specială față de articulare, implicit față de individualizare, româna fiind considerată ca având această caracteristică. Includerea românei în acest tip structural se poate susține prin: crearea pe teren românesc a noi tipuri de articole, specifice acestei limbi (adjectival* și genitival*), româna repetând aproape identic un proces anterior, petrecut în trecerea de la latină la română; crearea unor mărci suplimentare, sintactice, de individualizare (vezi construcția cu pe, caracterizând obiectul direct personal și individualizat, precum și dublarea* clitică a obiectului direct individualizat); marcarea redundantă a individualizării, fiind posibilă folosirea, cu același rol, a patru mărci co-ocurente (ex.: pe elevul cel nou al profesorului). • Funcțiile articolului sunt, în numeroase limbi, eterogene, articolul îndeplinind, în afara funcției de individualizare, ea însăși cu manifestări diferite, și numeroase alte roluri. În română, de ex., funcționează, de la o apariție la alta, ca determinant anaforic*, specificând referentul prin raportare la un antecedent* (Am citit „Răscoala”. Cartea m-a interesat mult), sau ca determinant deictic* (Dă-mi cartea!), specificând referentul prin raportare la situația* de comunicare. în română, dar și în alte limbi, articolul îndeplinește și alte funcții: a) funcție morfologică, participând, fie singur, fie în co-ocurență cu o desinență, la marcarea categoriilor de număr și caz ale substantivului (ex.: cartea elevului și a elevei) și, mai rar, a categoriilor de gen, număr și caz ale adjectivului (cartea tinerei profesoare); b) funcție sintactică, de conectiv* în cadrul unui G(rup) N(ominal), asigurând, mai ales prin articolul adjectival și prin cel genitival, legarea adjuncților* de centru și explicitarea relațiilor sintactice (vezi cartea nouă și extrem de costisitoare de drept penal a profesorului); c) funcție de clasificator*, permițând identificarea clasei de lexeme compatibile cu articularea, funcție extrem de importantă în situațiile de conversiune* (ex. binele, aproapele, eul, sinea, oful, doiul, plecarea, mersul). • Utilizarea și ocurențele sunt proprii fiecărei limbi, fiind dirijate, de la o apariție la alta, fie succesiv, fie simultan, de următoarele tipuri de reguli: a) reguli semantice, care impun folosirea articolului în funcție de rolul său de individualizare; b) reguli sintactice, care, fără o motivație semantică, impun apariția obligatorie a articolului în anumite contexte și, dimpotrivă, exclud apariția lui din altele (este, de ex., tipul de regulă care impune, în română, absența articolului în contextul unui nominal prepozițional: în casă, la facultate; vezi și regulile de utilizare a articolului genitival: elevul profesorului, fără articol genitival, dar acest elev al profesorului sau elevul preferat al profesorului, unde apariția articolului genitival este obligatorie); c) reguli flexionare, care, în absența unei motivații semantice, impun folosirea articolului ca marcă a anumitor forme flexionare (în română, de ex., formele de genitiv-dativ nu pot apărea în afara articulării). Vezi ADJECTIVAL₄; DETERMINANT², DETERMINARE_{1, 2}; GENITIVAL; HOTĂRÂT; NEHOTĂRÂT. G.P.D.

ARTICOL s. n. (< lat. articulus, cf. it. articolo, fr. article): parte de vorbire flexibilă cu rol de instrument gramatical, care însoțește în unele limbi substantivul și arată în ce măsură obiectul denumit de acesta este cunoscut vorbitorilor. În limba română există patru feluri de articole: ◊ ~ hotărât (definit): a. care, alipit enclitic substantivului, arată că obiectul denumit de acesta este cunoscut, izolat de cele cu care se aseamănă, individualizat, definit precis, ca în exemplele profesorul, fratele, tata, profesorii, frații, tații; profesoara, profesoarele; tabloul, numele, tablourile, numele. A. hotărât formează același corp cu determinatul său și atunci când însoțește adjectivul: bunul (prieten), marea (întrecere), frumosul (tablou) – bunii (prieteni), marile (întreceri), frumoasele (tablouri). Există și situații (mai rare) în care a. hotărât nu formează corp comun cu determinatul său substantival, fiind așezat înaintea acestuia (proclitic): (cartea) lui Ion, (i-am spus) lui Jeni. ◊ ~ nehotărât (nedefinft): a. care, așezat înaintea substantivului, arată că obiectul denumit de acesta este mai puțin cunoscut, mai puțin individualizat în raport cu clasa sau specia căreia îi aparține, numai detașat de aceste categorii, fără o definire precisă, ca în exemplele un prieten, niște prieteni, o colegă, niște colege, un tractor, niște tractoare. ◊ ~ posesiv (genitival): a. care precedă substantivul sau pronumele în genitiv, ambele reprezentante ale posesorului, ca în exemplele om al legii (al ei), trecere a timpului (a lui), copii ai vecinilor (ai lor), fiare ale pădurilor (ale lor). ◊ ~ demonstrativ (adjectival): a. care se așază de obicei între un substantiv articulat hotărât enclitic și un adjectiv sau un alt substantiv precedat de prepoziție, ca în exemplele pomul cel roditor, bulevardul cel mare, gâsca cea albă, pomii cei roditori, bulevardele cele mari, gâștele cele albe; casa cea de bârne, casele cele de bârne, podul cel de piatră, podurile cele de piatră. A. demonstrativ apare și în structura numelor proprii compuse: Mircea cel Bătrân, Ștefan cel Mare etc. După poziția sau locul lui în limba română, a. poate fi proclitic sau enclitic. ◊ ~ proclitic: a. așezat întotdeauna în fața substantivului sau a adjectivului. Sunt a.p.: articolul nehotărât, articolul posesiv (genitival), articolul demonstrativ (adjectival) și articolul hotărât lui (un dirijor, niște dirijori, o operă, niște opere, muzeul acela al orașului, scara aceasta a blocului, muzeele acelea ale orașului, scările acestea ale blocului, fratele lui Gicu, izvorul cel rece, apa cea sălcie, izvoarele cele reci, apele cele sălcii). ◊ ~ enclitic: a. așezat întotdeauna după substantiv (singura excepție: lui) și sudat cu acesta, ca în exemplele gorunul, gorunii, lampa, lămpile, monumentul, monumentele. ◊ ~ partitiv: a. specific limbii franceze, care arată că obiectul desemnat de substantiv e prezentat numai ca o parte dintr-un întreg, ca în exemplele „Je mange du pain” („Eu mănânc pâine”). Pentru clasificarea a. v. criteriu.

ARTICOL (< lat. articulus, articulație) Formă a disertației, tratare, în coloanele unui ziar sau în paginile unei reviste, a unei teme politice, economice, științifice, literare etc. Un tot unitar și distinct, redactat într-un stil accesibil publicului cititor, articolul implică o cunoaștere îndeaproape a temei tratate, claritate în expunerea ideilor, stringența logică a argumentelor, sinceritatea opiniilor, evitarea excesului de date, unele articole însumînd calități proprii tehnicii și măiestriei literare (ex. articolele politice ale lui M. Eminescu, articolele lui I.L. Caragiale, G. Coșbuc, T. Arghezi, N.D. Cocea, Zaharia Stancu, Geo Bogza etc.) Articolele publicistice prezintă o mare varietate. Unele nu depășesc treapta exprimării obișnuite, altele însă se apropie tot mai mult de proza literară, cu certe implicații artistice [pamfletul (v.) și articolul satiric].

ARTICOL s. 1. v. marfă. 2. paragraf, punct, (înv.) cap, pont. (~ dintr-o lege.) 3. articol de fond v. editorial.

ARTICOL s. 1. marfă. (Un ~ de bună calitate.) 2. paragraf, punct, (înv.) cap, pont. (~ dintr-o lege.)