19 definiții pentru antiteză


Dicționare explicative

Explică cele mai întâlnite sensuri ale cuvintelor.

antite sf [At: NEGRUZZI, S. III, 55 / Pl: ~ze / E: fr antithèse] 1 Opoziție dialectică între două fenomene, idei, judecăți etc. 2 Figură de stil bazată pe opoziția dintre două fenomene, situații, personaje etc. care se pun reciproc în relief. 3 (Flz) Idee care constituie al doilea element al unei antinomii.

ANTITÉZĂ, antiteze, s. f. 1. Opoziție dialectică între două fenomene, idei, judecăți etc. ♦ Figură de stil bazată pe opoziția dintre două idei, fenomene, situații, personaje, expresii etc., care se evidențiază reciproc. 2. (Fil.) Momentul al doilea al triadei teză-antiteză-sinteză, care neagă teza. – Din fr. antithèse.

ANTITÉZĂ, antiteze, s. f. 1. Opoziție dialectică între două fenomene, idei, judecăți etc. ♦ Figură de stil bazată pe opoziția dintre două idei, fenomene, situații, personaje, expresii etc., care se pun reciproc în relief. 2. (Fil.) Momentul al doilea al triadei teză-antiteză-sinteză, care neagă teza. – Din fr. antithèse.

ANTITÉZĂ, antiteze, s. f. Opoziție, contrast între două lucruri, fenomene, idei etc. exprimînd caracterul dialectic al oricărui proces de dezvoltare din natură și societate; negarea vechiului de către nou. ♦ Figură de stil care se bazează pe opoziție. Un exemplu de antiteză ne oferă următoarele versuri ale lui Eminescu: «Ea un înger ce se roagă – El un demon ce visează; Ea o inimă de aur – El un suflet apostat».

ANTITÉZĂ, antiteze, s. f. Opoziție între două fenomene, idei etc. exprimând caracterul dialectic al oricărui proces de dezvoltare din natură și societate. ♦ Figură de stil care se bazează pe opoziție. – Fr. antithèse (lat. lit. antithesis).

ANTITÉZĂ s.f. 1. Opoziție între două idei, între două noțiuni, între două teze. 2. Figură de stil bazată pe contrastul dintre două idei care se pun în relief una pe cealaltă. 3. Judecată opusă unei alte judecăți, numită teză. ♦ (În filozofia lui Hegel) A doua etapă a triadei; negație, opoziție. [< fr. antithèse, cf. lat., gr. antithesis – opoziție].

ANTITÉZĂ s. f. 1. opoziție dialectică între două fenomene, idei, judecăți. 2. figură de stil care exprimă opoziția dintre două idei, fenomene, situații, personaje etc. puse reciproc în lumină. 3. (fil.; la Hegel) treapta a doua a triadei, opusă tezei. (< fr. antithèse, gr. antithesis)

ANTITÉZĂ ~e f. 1) Opoziție între două sau mai multe idei, noțiuni, acțiuni; contrast. 2) log. Judecată opusă tezei. 3) Figură de stil bazată pe contrastul dintre două cuvinte, noțiuni, personaje. 4) (în filozofia lui Hegel) A doua etapă a triadei. /<lat. antithesis, fr. antithese

antiteză f. 1. opozițiune de idei sau de vorbe; 2. fig. opozițiune între lucruri sau persoane.

*antitéză f., pl. e (vgr. antithesis, d. anti, contra, și thésis, pozițiune). Ret. Figura pin care se opun ideile: Dumnezeŭ e mare în lucrurĭ micĭ. V. retorică.


Dicționare morfologice

Se indică corespondența dintre forma de bază a unui cuvânt și flexiunile sale.

antitéză s. f., g.-d. art. antitézei; pl. antitéze


Dicționare relaționale

Nu reprezintă definiții, ci se indică relații între cuvinte.

ANTITÉZĂ s. opoziție. (Relații de ~.)

ANTITE s. opoziție. (Relații de ~.)


Dicționare specializate

Aceste definiții explică de obicei numai înțelesuri specializate ale cuvintelor.

antiteză (gr. antithesis „opoziție”), figură de stil care constă în asocierea, în același enunț sau context mai larg, a unor idei, imagini sau noțiuni cu sens contrar, menite să se lumineze reciproc (A): „Căci voi murind în sânge, ei pot să fie mari.” (Eminescu) A. reflectă totdeauna o gândire ageră, pătrunzătoare și este expresia ei lingvistică. „Orice adevăr profund – spune Lessing – se poate exprima printr-o antiteză.” Căci „antiteza – observă Nietzsche – este poarta prin care [și] eroarea se strecoară de preferință spre adevăr.” ( K., p. 326).

ANTITEZĂ (< fr. antithèse < gr. antithesis, opoziție) Procedeu stilistic, denumit și anlilogie, bazat pe opoziția dintre două cuvinte, fapte, personaje, idei, termenii puși în antiteză reliefîndu-se unul prin celălalt. Ex. „Ea bogată, eu sărac ; ea curtenită,euizgonitși disprețuit ; ea slabă, mică, palidă,euvoinic,mare și rumen.” (B. DELAVRANCEA, Liniște) Vreme trece, vreme vine Toate-s vechi și nouă toate... (M. EMINESCU, Glosa) La Bruyère caracterizează antiteza ca opoziția a două adevăruri care se luminează unul pe altul. Prețuită de romantici, antiteza apare uneori și ca mijloc de compoziție în unele opere literare, ca, de exemplu, Epigonii, Scrisoarea III de M. Eminescu, Pașa Hassan de G. Coșbuc. În opera lui Eminescu, antiteza apare și în formularea unor titluri de poeme: Împărat și proletar, Venere și Madonă, Înger și demon, titluri antitetice, care corespund înțelesului contrastant al conținutului. Antiteza este prezentă și în cuprinsul unui singur vers sau intre două versuri: Ex. Voi credeați în scrisul vostru, noi nu credem... în nimic... (M. EMINESCU, Epigonii) La noi sînt codri verzi de brad Și cîmpuri de mătasă; La noi atîția fluturi sînt Și-atîta jale-n casă. Privighetori din alte țări Vin doina să ne-asculte. La noi sînt cîntece și flori Și lacrimi multe, multe. (O. GOGA, Noi) De asemenea, unele poezii lirice sînt alcătuite din strofe care formează antiteze succesive, marcate prin conjuncțiile adversative: dar, însă, ci. Ex. Oglindă călătoare, cer mobil, Te-ai încadrat într-o ușoară spuma Și-ți porți acum cristalul tău steril Spre-a mărilor îndepărtată brumă. Dar murmurul, acord eternizat, Neîncetat mărirea ta o plînge: Și-ntregul tău trecut, pietrificat, În unda potolită se răsfrînge. (I. BARBU, Rîul) Frecvent în antiteze se întîlnesc și antonimele (< fr. antonyme < gr. prefixul -ant și onoma, nume), cuvinte cu sens opus altora corelative (ex. frumosurît; bun – rău etc.), pentru a întări contrastul sugerat de antiteză. Ex. Iar în lumea asta mare, noi copii ai lumii mici, Facem pe pămîntul nostru mușunoaie de furnici. (M. EMINESCU, Scrisoarea I)

anaforă alternantă (antiteză) se numește anafora pronominală, în care pronumele anaforic se repetă alternant (pers. I cu pers. a II-a sau a III-a), realizând o antiteză caracteristică (R): „Tu te scoli de cu noapte ca să răspunzi celor ce te consultă; el, ca să ajungă devreme cu armata acolo unde trebuie. Pe tine te trezește cântecul cocoșilor, pe el, al trompetelor etc.” (Q., vol. III, p. 66); „Ea un înger ce se roagă – el un demon ce visează; Ea o inimă de aur – el un suflet apostat; El, în umbra lui fatală, stă-ndărătnic rezemat- La picioarele Madonei, tristă, sfântă ea veghează.” (Eminescu)

antiteză fonologică (gr. antithesis „înlocuirea unei litere cu alta”), modificarea unui cuvânt prin schimbarea unei litere (antithesis est, cum littera pro littera ponitur); cf. lat. bobis (vobis) – asimilare consonantică regresivă: „betacism”; schimbarea d > r peres (pedes), meridiem (medidiem); a > e: stetim (statim) (A).

Intrare: antiteză
antiteză substantiv feminin
substantiv feminin (F1)
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • antite
  • antiteza
plural
  • antiteze
  • antitezele
genitiv-dativ singular
  • antiteze
  • antitezei
plural
  • antiteze
  • antitezelor
vocativ singular
plural

antiteză

  • 1. Opoziție dialectică între două fenomene, idei, judecăți etc.
    surse: DEX '09 DEX '98 DLRLC DN
    • 1.1. Figură de stil bazată pe opoziția dintre două idei, fenomene, situații, personaje, expresii etc., care se evidențiază reciproc.
      surse: DEX '09 DLRLC DN un exemplu
      exemple
      • Un exemplu de antiteză ne oferă următoarele versuri ale lui Eminescu: «Ea un înger ce se roagă – El un demon ce visează; Ea o inimă de aur – El un suflet apostat».
        surse: DLRLC
  • 2. Judecată opusă unei alte judecăți, numită teză.
    surse: DN
  • 3. filosofie Momentul al doilea al triadei teză-antiteză-sinteză, care neagă teza.
    surse: DEX '09 DEX '98 DN sinonime: negație opoziție

etimologie: