ANTITEZĂ, antiteze, s. f. 1. Opoziție dialectică între două fenomene, idei, judecăți etc. ♦ Figură de stil bazată pe opoziția dintre două idei, fenomene, situații, personaje, expresii etc., care se evidențiază reciproc. 2. (Fil.) Momentul al doilea al triadei teză-antiteză-sinteză, care neagă teza. – Din fr. antithèse.

antiteză sf [At: NEGRUZZI, S. III, 55 / Pl: ~ze / E: fr antithèse] 1 Opoziție dialectică între două fenomene, idei, judecăți etc. 2 Figură de stil bazată pe opoziția dintre două fenomene, situații, personaje etc. care se pun reciproc în relief. 3 (Flz) Idee care constituie al doilea element al unei antinomii.

*ANTITEZĂ (pl. -eze) sf. 1 Contrast care rezultă din punerea față în față a două idei sau expresiuni opuse ¶ 2 📖 Figură de retorică în care se alăturează idei, expresiuni opuse [fr. < gr.].

ANTITEZĂ, antiteze, s. f. 1. Opoziție dialectică între două fenomene, idei, judecăți etc. ♦ Figură de stil bazată pe opoziția dintre două idei, fenomene, situații, personaje, expresii etc., care se pun reciproc în relief. 2. (Fil.) Momentul al doilea al triadei teză-antiteză-sinteză, care neagă teza. – Din fr. antithèse.

ANTITEZĂ, antiteze, s. f. Opoziție, contrast între două lucruri, fenomene, idei etc. exprimînd caracterul dialectic al oricărui proces de dezvoltare din natură și societate; negarea vechiului de către nou. ♦ Figură de stil care se bazează pe opoziție. Un exemplu de antiteză ne oferă următoarele versuri ale lui Eminescu: «Ea un înger ce se roagă – El un demon ce visează; Ea o inimă de aur – El un suflet apostat».

ANTITEZĂ, antiteze, s. f. Opoziție între două fenomene, idei etc. exprimînd caracterul dialectic al oricărui proces de dezvoltare din natură și societate. ♦ Figură de stil care se bazează pe opoziție. – Fr. antithèse (lat. lit. antithesis).

ANTITEZĂ s.f. 1. Opoziție între două idei, între două noțiuni, între două teze. 2. Figură de stil bazată pe contrastul dintre două idei care se pun în relief una pe cealaltă. 3. Judecată opusă unei alte judecăți, numită teză. ♦ (În filozofia lui Hegel) A doua etapă a triadei; negație, opoziție. [< fr. antithèse, cf. lat., gr. antithesis – opoziție].

ANTITEZĂ s. f. 1. opoziție dialectică între două fenomene, idei, judecăți. 2. figură de stil care exprimă opoziția dintre două idei, fenomene, situații, personaje etc. puse reciproc în lumină. 3. (fil.; la Hegel) treapta a doua a triadei, opusă tezei. (< fr. antithèse, gr. antithesis)

ANTITEZĂ ~e f. 1) Opoziție între două sau mai multe idei, noțiuni, acțiuni; contrast. 2) log. Judecată opusă tezei. 3) Figură de stil bazată pe contrastul dintre două cuvinte, noțiuni, personaje. 4) (în filozofia lui Hegel) A doua etapă a triadei. /<lat. antithesis, fr. antithese

antiteză f. 1. opozițiune de idei sau de vorbe; 2. fig. opozițiune între lucruri sau persoane.

*antitéză f., pl. e (vgr. antithesis, d. anti, contra, și thésis, pozițiune). Ret. Figura pin care se opun ideile: Dumnezeŭ e mare în lucrurĭ micĭ. V. retorică.

antiteză s. f., g.-d. art. antitezei; pl. antiteze

antiteză s. f., g.-d. art. antitezei; pl. antiteze

antiteză s. f. → teză

antiteză.

ANTITEZĂ Asociere în enunț a două noțiuni / idei contrarii, având extensie sintactică variabilă (cuvinte, grupuri de cuvinte, fraze); în retorică, figură* de gândire rezultată din alăturarea a două cuvinte / grupuri de cuvinte / fraze cu sens opus, pentru a scoate în evidență un contrast în formularea enunțului: Din graiul lor cu-ndemnuri pentru vite/ Eu am ivit cuvinte potrivite/ Și leagăne urmașilor stăpâni./ Și, frământate mii de săptămâni,/ Le-am prefăcut în visuri și-n icoane./ Făcui din zdrențe muguri și coroane,/ Veninul strâns l-am preschimbat în miere/ Lăsând întreagă dulcea lui putere (Arghezi). Componenta contrastivă a antitezei este asigurată de existența unor seme* opuse în structura semică a termenilor (bun / rău, frumos / urât). Antiteza necesită însă și prezența unui element semantic comun între cei doi termeni ai figurii, apropiere de sens care să reliefeze contrastul și, totodată, să-l facă verosimil: Venere și Madonă, Înger și Demon; dincolo de opoziția „terestru / celest”, „angelic / demonic” (Din demon făcui o sfântă, dintr-un chiot simfonie – Eminescu), termenii care alcătuiesc antiteza de mai sus au în comun cel puțin câte un sem („superlativ feminin”, pentru Venere și Madonă ori conotația* „religios”, pentru înger și demon); fără această trăsătură comună, antiteza poate duce la enunțuri comice: să se compare Steaua lui urcă și a mea coboară cu Prețurile urcă și călătorii coboară (vezi Grupul μ). • Condiția semantică pentru realizarea antitezei este dată de posibilitatea unei negări lexicale și, de aceea, antiteza se realizează mai ales între termeni abstracți opuși (substantive: dragoste / ură ori adjective / adverbe: bun, bine / rău), căci termenilor concreți le lipsește adesea „opusul” lexical (Grupul μ). Suportul lexical al antitezei îl constituie utilizarea în același enunț a antonimelor*; sintactic, antiteza se bazează de cele mai multe ori pe existența unui raport de coordonare* între termenii contrastanți (rar și pe subordonare*, în special în grup nominal* ori verbal*). • În antiteză pot fi contrapuse: două obiecte / noțiuni: e netăgăduit însă că, împărtășită de amândoi deopotrivă, o pătimașă iubire se aprinse între floarea-de-maidan și Făt-frumosul în ființa căruia se restrângeau, întrunite, strălucirile a două cununi împărătești (M. Caragiale); un obiect față de el însuși, considerat din perspective diferite; se află de obicei în această situație trăsături caracteristice opuse, cu referire la același determinat: Astfel mâna-ți tremurândă / Bate-un cântec mort și viu (Eminescu); ornamente frumoase și slute (Arghezi). Din punct de vedere sintactic, antiteza poate antrena: cuvinte izolate, coordonate sau aflate în raport de subordonare: Ars longa vita brevis est; Venin și farmec port în suflet (Eminescu); asocierea în sintagmă determinat-determinare se realizează ca oximoron*: în muta voastră șoaptă câte-mi vorbiți acu! (Heliade); grupuri de cuvinte, uneori simetric contrastive: Remplir Ies bons damour et Ies méchants d'éffroi (Racine); Căci vorba voastră sună ca plâns la cununie,/ Ca cobea ce îngână un cânt de veselie, / Ca râsul la mormânt (Eminescu); propoziții / fraze: Și te uram cu-nverșunare, / Te blestemam, căci te iubesc (Eminescu). • Figură predilectă a romantismului, antiteza are caracter hiperbolic (vezi HIPERBOLĂ), căci nici unul dintre termenii situați în contrast nu se limitează la sensul său pur denotativ*; în antiteza Venere / Madonă, de ex., se opun de fapt prototipurile imaginii feminine, de unde valoarea de hiperbolă; cei doi termeni ai cuplului au astfel și sens de antonomază*. Extensia contextuală maximă poate duce la (fragmente de) texte construite în antiteză, situații în care contrastul semantic este sprijinit de asocierea cu alte procedee, de obicei figuri sintactice bazate pe simetrie pozițională (chiasm*, anadiploză*, epanadiploză*): La-nceput, pe când ființă nu era, nici neființă, / Pe când totul era lipsă de viață și voință. / Când nu s-ascundea nimica, deși tot era ascuns.../ Când pătruns de sine însuși odihnea cel nepătruns. / Fu prăpastie? genune? Fu noian întins de apă? / N-a fost lume pricepută și nici minte s-o priceapă, / Căci era un întuneric ca o mare făr-o rază./ Dar nici de văzut nu fuse și nici ochiu care s-o vază. / Umbra celor nefăcute nu-ncepuse-a se desface. / Și în sine împăcată stăpânea eterna pace! (Eminescu); în context, antiteza poate fi aprofundată sau amplificată (vezi ACUMULARE). M.M.

antiteză (gr. antithesis „opoziție”), figură de stil care constă în asocierea, în același enunț sau context mai larg, a unor idei, imagini sau noțiuni cu sens contrar, menite să se lumineze reciproc (A): „Căci voi murind în sânge, ei pot să fie mari.” (Eminescu) A. reflectă totdeauna o gândire ageră, pătrunzătoare și este expresia ei lingvistică. „Orice adevăr profund – spune Lessing – se poate exprima printr-o antiteză.” Căci „antiteza – observă Nietzsche – este poarta prin care [și] eroarea se strecoară de preferință spre adevăr.” ( → K., p. 326).

ANTITEZĂ (< fr. antithèse < gr. antithesis, opoziție) Procedeu stilistic, denumit și anlilogie, bazat pe opoziția dintre două cuvinte, fapte, personaje, idei, termenii puși în antiteză reliefîndu-se unul prin celălalt. Ex. „Ea bogată, eu sărac ; ea curtenită,euizgonitși disprețuit ; ea slabă, mică, palidă,euvoinic,mare și rumen.” (B. DELAVRANCEA, Liniște) Vreme trece, vreme vine Toate-s vechi și nouă toate... (M. EMINESCU, Glosa) La Bruyère caracterizează antiteza ca opoziția a două adevăruri care se luminează unul pe altul. Prețuită de romantici, antiteza apare uneori și ca mijloc de compoziție în unele opere literare, ca, de exemplu, Epigonii, Scrisoarea III de M. Eminescu, Pașa Hassan de G. Coșbuc. În opera lui Eminescu, antiteza apare și în formularea unor titluri de poeme: Împărat și proletar, Venere și Madonă, Înger și demon, titluri antitetice, care corespund înțelesului contrastant al conținutului. Antiteza este prezentă și în cuprinsul unui singur vers sau intre două versuri: Ex. Voi credeați în scrisul vostru, noi nu credem... în nimic... (M. EMINESCU, Epigonii) La noi sînt codri verzi de brad Și cîmpuri de mătasă; La noi atîția fluturi sînt Și-atîta jale-n casă. Privighetori din alte țări Vin doina să ne-asculte. La noi sînt cîntece și flori Și lacrimi multe, multe. (O. GOGA, Noi) De asemenea, unele poezii lirice sînt alcătuite din strofe care formează antiteze succesive, marcate prin conjuncțiile adversative: dar, însă, ci. Ex. Oglindă călătoare, cer mobil, Te-ai încadrat într-o ușoară spuma Și-ți porți acum cristalul tău steril Spre-a mărilor îndepărtată brumă. Dar murmurul, acord eternizat, Neîncetat mărirea ta o plînge: Și-ntregul tău trecut, pietrificat, În unda potolită se răsfrînge. (I. BARBU, Rîul) Frecvent în antiteze se întîlnesc și antonimele (< fr. antonyme < gr. prefixul -ant și onoma, nume), cuvinte cu sens opus altora corelative (ex. frumos – urît; bun – rău etc.), pentru a întări contrastul sugerat de antiteză. Ex. Iar în lumea asta mare, noi copii ai lumii mici, Facem pe pămîntul nostru mușunoaie de furnici. (M. EMINESCU, Scrisoarea I)

anaforă alternantă (antiteză) se numește anafora pronominală, în care pronumele anaforic se repetă alternant (pers. I cu pers. a II-a sau a III-a), realizând o antiteză caracteristică (R): „Tu te scoli de cu noapte ca să răspunzi celor ce te consultă; el, ca să ajungă devreme cu armata acolo unde trebuie. Pe tine te trezește cântecul cocoșilor, pe el, al trompetelor etc.” (Q., vol. III, p. 66); „Ea un înger ce se roagă – el un demon ce visează; Ea o inimă de aur – el un suflet apostat; El, în umbra lui fatală, stă-ndărătnic rezemat- La picioarele Madonei, tristă, sfântă ea veghează.” (Eminescu)

antiteză fonologică (gr. antithesis „înlocuirea unei litere cu alta”), modificarea unui cuvânt prin schimbarea unei litere (antithesis est, cum littera pro littera ponitur); cf. lat. bobis (vobis) – asimilare consonantică regresivă: „betacism”; schimbarea d > r peres (pedes), meridiem (medidiem); a > e: stetim (statim) (A).

ANTITEZĂ s. opoziție. (Relații de ~.)

ANTITEZĂ s. opoziție. (Relații de ~.)