antifrază sf [At: DA ms / Pl: ~ze / E: fr antiphrase] (Ret) Figură prin care o locuțiune, o frază etc. este enunțată pentru a exprima un sens contrar celui obișnuit.

*ANTIFRAZĂ (pl. -aze) sf. 📖 Figură de retorică prin care o locuțiune, o frază, se întrebuințează, prin ironie sau eufemism, cu un înțeles contrariu celui obicinuit: prin ~, Grecii numeau Furiile Eumenide sau binevoitoare [fr. < gr.].

ANTIFRAZĂ, antifraze, s. f. Figură retorică prin care o locuțiune, o frază etc. se întrebuințează prin ironie sau eufemism, cu un înțeles contrar celui obișnuit. – Fr. antiphrase (< gr.).

ANTIFRAZĂ s.f. Mod de exprimare prin care o locuțiune, o frază etc. se întrebuințează cu un înțeles contrar celui obișnuit. [< fr. antiphrase].

ANTIFRAZĂ s. f. figură retorică prin care o locuțiune, o frază se întrebuințează cu un înțeles contrar. (< fr. antiphrase)

antifrază f. întrebuințare (prin eufemism sau ironie) a unei vorbe sau a unei propozițiuni într’un sens opus celui adevărat: Eumenidele, adică Binevoitoarele, ca nume al Furiilor sau al zeițelor răsbunătoare; Milostivele, adică Ielele sau zinele rele cari paralizează.

*antifráză f., pl. e (vgr. antiphrásis d. anti, contra, și phrasis, locuțiune). Ret. Cuvînt eŭfemistic saŭ ironic care înseamnă tocmaĭ contraru realitățiĭ: Eŭmenide (adică „binevoitoare”) îld. Furiĭ; Filopátor adică „iubitor de tată”) cum i se zicea luĭ Ptolemeŭ care-l ucisese pe tatăl săŭ. V. retorică.

antifrază (desp. -ti-fra-) s. f., g.-d. art. antifrazei; pl. antifraze

antifrază (-ti-fra-) s. f., g.-d. art. antifrazei; pl. antifraze

antifrază s. f. (sil. -fra-) → frază

antifrază.

ANTIFRAZĂ s. f. (< fr. antiphrase): mod de exprimare prin care un cuvânt, o locuțiune, o frază etc. se întrebuințează cu un înțeles contrar celui obișnuit, caracteristic. De obicei, ea se reduce la o unitate lexicală, simplă ori perifrastică: „Fănică trădător! frumos!” (I. L. Caragiale); „Pontus Euxinus” („mare ospitalieră”).

antifrază (gr. antiphrasis „ironie”; fr. antiphrase „contrevérité”), figură care constă în întrebuințarea unui cuvânt, a unei locuțiuni, a unui enunț într-un sens contrar adevăratei sale semnificații (A): Trahanache: „Ai puțintică răbdare! bravos! Fănică trădător! frumos!...” (I. L. Caragiale). A. se reduce, de regulă, la o unitate lexicală, simplă ori perifrastică, și este considerată numele generic al altor figuri: ironia, eufemismul, litota, construite după procedeul denominativ al a. Sin. antitrop.

ANTIFRAZĂ (< fr. antiphrase < gr. antiphrasis, cf. gr. anti, contra și phrasis, ironie) Folosirea unui cuvînt sau a unei expresii în sens contrar adevăratului înțeles, avînd adesea un substrat ironic. Ex. „Tipătescu (care a tot bătut din călcîi cu impaciență, coboară încet, rar și cu dinții strînși). - Iubite și stimabile domnule Cațavencu, nu înțeleg pentru ce între doi bărbați, cu oarecare pretenție de seriozitate, să mai încapă astfel de meșteșuguri și rafinării de maniere...” Formula de ironică adresare iubite și stimabile este folosită în sens contrar înțelesului acestor cuvinte. Tot antifrază este si denumirea de Filopator (< gr. philos, iubitor și lat. pater, tată) dată lui Ptolomeu al IV-lea, rege al Egiptului, care și-a ucis tatăl, ca și denumirea Mării Negre, atît de des agitată de furtuni, numită de către antici Pontus Euxinus, cuvînt ce în grecește înseamnă mare ospitalieră, antifrază denumită eufemistică. Termenul de antifrază este socotit adesea sinonim și cu cel de ironie, o formă atenuată a acesteia.