anín sm vz arin

anin m. arbore ce crește prin locuri umede și a cărui scoarță e întrebuințată în industrie ca tinctorială (Alnus). [Lat. *ALNINUS din ALNUS, de unde și Mold. arin].

2) anín, a -á v. tr. (rudă cu it. ninnare, log. anninnare, a legăna. Cp. cu mrom. alinari, a sui, lat. allevinare, a ridica). Atîrn, spînzur: a anina haĭna’n cuĭ. Aduc vînatu la strîmtoare. V. refl. Mă atîrn. Fig. Mă leg (mă aleg) de cineva: ce te aninĭ de mine?

1) anín și arín m. (lat. alnínus, d. alnus, anin). Un arbore din familia mesteacănuluĭ. Scoarța aninuluĭ alb (alnus incana) e tinctorială. Cel negru (alnus glutinosa) crește răpede și e bun p. împădurirea terenurilor umede. Cu scoarța și amentele luĭ, numite anine, văpsesc țărancele lîna în negru.

ANINÁ, anín, vb. I. 1. Tranz. (Pop.) A agăța (1). 2. Refl. Fig. (Rar) A se lega de cineva, a nu-i da pace; a căuta pricină (cuiva). – Lat. *anninare (< ad + *ninna „leagăn”).

ARÍN, arini, s. m. Nume dat mai multor specii de arbori cu frunze ovale, dințate și cu flori verzui-roșietice, grupate în amenți (Alnus). [Var.: anín s. m.] – Probabil lat. *alninus (< alnus).

ainin^[1] sm vz arin

ainine^[1] sm vz arin

anina [At: NECULCE, ap. LET. II, 244 / V: (îvp) arina / Pzi: anin / E: ml *anninare] (Pop) 1 vt A agăța. 2 vr (Fig; rar) A se lega de cineva, căutând ceartă.

arím sm vz arin

aríme sm vz arin

arin [At: NECULCE, ap., LET. II, 244 / V: (reg) anin, arim, arime, anine,^[1] ~de, ~e / Pl: ~i, arinde, ~inzi, (4-7) ~e / E: ml *alnius] 1 Arbore din familia betulaceelor, cu frunze ovale, lipicioase pe partea superioară și păroase pe partea inferioară, cu flori verzui-roșietice, în formă de spic, care crește pe malurile râurilor de munte și prin păduri umede de șes și este întrebuințat pentru împădurirea terenurilor umede (Alnus glutinosa) Si: alin, alin negru, aninaș, lipicios, arinaș. 2 (Îc) ~ alb, ~ roșu, ~ cenușiu, ~ de munte Plantă din familia betulaceelor, foarte asemănătoare cu arinul (1), cultivată uneori ca plantă ornamentală (Alnus incana). 3 (Îc) ~ de munte, ~ verde Planta Alnus viridis Si: liliac de munte. 4 Fructul arinului (1). 5 Lăstăriș. 6 Lăstar. 7 (Pop) Pădure tânără.

arínde sm vz arin

aríne sm vz arin

ANINÁ, anín, vb. I. 1. Tranz. (Pop.) A agăța (1). 2. Refl. Fig. (Rar) A se lega de cineva, a nu-i da pace; a căuta pricină (cuiva). – Lat. *anninare (< ad + *ninna „leagăn”).

ARÍN, arini, s. m. Nume dat mai multor specii de arbori cu frunze ovale, dințate, și cu flori verzui-roșiatice, grupate în amenți (Alnus). [Var.: anín s. m.] – Probabil lat. * alninus (< alnus).

ANINÁ, anín, vb. I. 1. Tranz. A atîrna, a agăța, a prinde (ușor) de ceva. Aninai frîul la intrare într-o așchie mai răsărită de stîncă; în alta, și tot la intrare, acățai mantaua. HOGAȘ, M. N. 163. Ivan leagă turbinca la gură... ș-o anină într-un copac. CREANGĂ, P. 312. ◊ Fig. S-adun flori în șezătoare, De painjen tort să rumpă, Și anină-n haina nopții Boabe mari de piatră scumpă. EMINESCU, O. I 72. ◊ Refl. Femeia trece înainte; o creangă uscată i se anină de fustă și se zbate pe jos,- parcă ar fi un șarpe care o urmărește. SADOVEANU, O. III 243. O lacrimă curată ca un mărgăritar îi izvorăște din ochii mamei și i se anină de geană. GÎRLEANU, L. 44. În drum e o căscioară Închisă, părăsită... Dar pe ferestre încă Iedera s-anină. MACEDONSKI, O. I 18. ◊ Fig. E dimineață ca-n povești, Cu cerul clar ca o fîntînă, Cu soare proaspăt în ferești, Cu limpezi fluiere la stînă, Și-n depărtări cu o lumină De care sufletul se-anină. DEȘLIU, M. 17. Luna, alunecînd în jos pe luciul cerului, se aninase într-un vîrf de stejar pe dealul Priporului. DAN, U. 188. 2. Refl. Fig. A se lega, a se agăța de cineva, a nu-i da pace. Să nu-i zici nimică de rău [fetei], nici să nu te anini de dînsa. SBIERA, P. 150. ◊ A provoca pe cineva, a-i căuta pricină. Turcii toți cît îl zărea Între dînșii se grăia... Și pe loc ei se-aduna Și de Gruie s-anina. ALECSANDRI, P. P. 144. ♦ A se vîrî (nepoftit) undeva, a se amesteca (în vorbă). Aș vrea să știu și eu, se anină cu întrebarea Neculăieș. SADOVEANU, P. M. 158. S-anină printre acești [copii] mici și cîte-un handralău de cei mari. ȘEZ. III 179.

ARÍN, arini, s. m. Arbore cu frunze rotunde și flori verzui-roșiatice dispuse în formă de ament; crește pe malurile rîurilor de munte și prin pădurile umede de la șes (Alnus glutinosa). Stăteam tolăniți ca zeități mărunte Pe nisipul arzător împestrițat cu tufe de arini și răchite. BENIUC, V. 23. Peste vîrfuri trece lună, Codru-și bate frunza lin, Dintre ramuri de arin Melancolic cornul sună. EMINESCU, O. I 206. – Variantă: anín s. m.

ANINÁ, anín, vb. I. 1. Tranz. și refl. A (se) atîrna, a (se) agăța de ceva sau de cineva. 2. Refl. Fig. (Rar) A se lega de cineva, a nu-i da pace; a căuta pricină. ♦ A se vîrî (nepoftit), a se amesteca (în vorbă). – Lat. *anninare (< ad + *ninna „leagăn”).

ARÍN, arini, s. m. Nume dat mai multor specii de arbori cu frunze rotunde și cu flori verzui-roșietice, care cresc pe malurile rîurilor de munte și prin pădurile umede de la șes (Alnus). [Var.: anín s. m.] – Lat. alinus (= alnus).

A ANINÁ anín tranz. 1) (obiecte) A prinde în sau de ceva, lăsând să atârne liber în jos; a agăța; a suspenda; a spânzura; a atârna. ~ geanta în cui. 2) (obiecte de îmbrăcăminte, țesături etc.) A prinde întâmplător într-un obiect ascuțit, rupând sau găurind; a agăța; a prinde. 3) fig. (persoane) A deranja căutând motiv de ceartă. /<lat. anninare

A SE ANINÁ mă anín intranz. (despre ființe) A se apuca strâns (cu mâinile, cu ghearele sau cu labele); a se agăța; a se prinde. /<lat. anninare

ARÍN ~i m. Arbore sau arbust ce crește în locuri umede și are frunze ovale, dințate, flori verzui-roșietice, dispuse în amenți. /<lat. alninus

aninà v. 1. a atârnà (cu ușurință): a anina flori în casă; 2. termen de vânătoare: a aduce la strâmtoare (v. aninătoare); 3. a se agăța, a se prinde de ceva: cum s’anină despre ziori roua limpede pe flori AL.; 4. fig. a se lega de: te anini de proprietatea altuia AL. [Origină necunoscută].

arin m. Mold. V. anin: un cârd pletos de zimbri ’n codrii de arini AL.

arín m. V. anin 1.

anin (arbore).

anina (a ~) (pop.) vb., ind. prez. 3 anină

arin s. m., pl. arini

aniná vb., ind. prez. 1 sg. anín, 3 sg. și pl. anínă

arín s. m., pl. aríni

ANINÁ vb. v. agăța, apuca, atârna, prinde, spânzura, suspenda, ține.

ARÍN s. (BOT.; Alnus) (prin Transilv.) arinde.

ARÍNDE s. v. arin.

anina vb. v. AGAȚA. APUCA. ATÎRNA. PRINDE. SPÎNZURA. SUSPENDA. ȚINE.

ARIN s. (BOT.; Alnus) (prin Transilv.) arinde.

arinde s. v. ARIN.

A anina ≠ a se desprinde, a deznina

anín (aníni), s. m. – Specie de arbore. – Var. anine, arin(e). – Mr. arin, megl. rin. Lat. *alninus, de la alnus (Hasdeu 1205; Densusianu, Hlr. 119; Candrea, Conv. lit., XXXIX, 1120; Pușcariu 90; REW 375a; DAR; Rosetti, Rhotacisme, 20). Pentru cuvîntul lat., cf. Meillet, s. v. alnus. Alternanța arin – anin pare să arate că trebuie plecat de la o formă disimilată *alinus › arin, care ulterior s-ar fi asimilat arin › anin. Ambele forme rom. se bucură de mare circulație, anin mai ales în Munt. și Banat. Schimbarea de accent trebuie să fie proprie lat. Meyer-Lübke, ZRPh., VIII, 147, Hasdeu și Densusianu consideră forma anin anterioară lui arin. Der. anină, s. f. (fruct de arin); aninaș, s. m. (liliac sălbatic); aninet, aniniș, s. n. (pădurice de arini); ariniște, (var. aniniște), s. f. (ariniș).

aniná (anín, aninát), vb. – 1. A agăța. – 2. a apuca, a (se) prinde de ceva. Lat. *annināre „a legăna”, de la *ninna „leagăn” (Pușcariu 81; REW 5817; DAR); cf. nineri și nani, și it. ninna-nanna „nani-nani!”, alb. ninuljë „leagăn”, engad. niner „a legăna”, prov. nina „a dormi”. Transformarea semantică pare a se explica prin faptul că anina indică acțiunea de a agăța un obiect fără a-l fixa, de a-l atîrna liber, astfel încît prin simplul fapt că este suspendat se mișcă și se balansează – aceasta fiind principala diferență între anina „a atîrna” și acăța „a suspenda fixînd”. După Pușcariu, schimbarea se explică prin confuzia termenului care indică acțiunea de a lega leagănul, cu cel care indica acțiunea de a lega sau atîrna în general. Pascu, Beiträge, 11, propune ca etimon lat. *allevinare, contaminat cu levare. – Der. aninăcios, adj. (care atîrnă); aninătoare, s. f. (loc fără ieșire, ultimul refugiu al cerbului vînat; agățătoare, gaică).

aniná, anin, vb. tranz., refl. – A (se) agăța, a (se) prinde, a (se) apuca. – Cuvânt autohton, fără corespondent în albaneză (Russu); lat. *anninare „a legăna” (< ad + *ninna „leagăn”) (Pușcariu, DMA).

ANIN sau ANINA (DH) gr. Áνίνας 1. Anina (Syn); b., olt. (Sd VI 472); Aninu, mold., fiul lui Dămăcuș (G Bog.) Cf. și subst. anin; Aninoiu, olt. (RI VI 262). 2. Cu afer.: Ninu, dobr. (RI XI 208); Flori (Ard II 94); Ninea pren. (Meșt Gr); afereza vădește originea calendaristică a formelor de la § 1; cf. și Nin.

ARÍN (lat. *alninus) s. m. Nume dat speciilor de arbori sau arbuști din genul Alnus, familia betulaceelor, cu flori în amenți; anin. ♦ A. alb = arbore înalt pînă la 20 m, cu frunze ovate, dințate, pe dos cenușiu-păroase (Alnus incana) A. negru = arbore înalt pînă la 28 m, cu frunze aproape rotunde, lipicioase (Alnus glutinosa) A. de munte = arbust înalt pînă la 4 m, cu frunze mici, ovate sau eliptice, dințate (Alnus viridis).

ALNUS Gaertn. ANIN, fam. Betulaceae. Gen originar din regiunile emisferei nordice, cca 45 specii, arbori și arbuști rezistenți la ger. Mugurii sînt așezați pe o codiță lungă, flori unisexuat-monoice în amenți fasciculați (cei femeii scurți, cca. 0,5 cm, grupați în raceme, cei masculi lungi, cca 8 cm). Fructele, achene mici, turtite, aripate, negre ca niște mici conuri, lungi pînă la 3 cm (Pl. 5, fig. 26).

Alnus glutinosa Gaertn. « Anin negru ». Specie cu flori unisexuat-monoice, în amenți (cei femeii cu pedicele lungi, verzui, cei masculi lungi, pînă la 12 cm, maro-închis-violet). Fructe, samare cu aripi, conulețe de 2 cm lungime, pînă la 5 în raceme. Tulpină dreaptă, cilindrică, înaltă pînă lă 27 m. Frunze (rotund-obovate) pînă la 10 cm lungime, pețiolate, la vîrf emarginate sau rotunjite, la bază cuneate, pe margini inegal-dublu-serate. Lujeri și muguri fără peri, la început lipicioși.

Alnus incana (L.) Moench, « Anin alb ». Specie care înflorește în febr. înainte de înfrunzire. Conulețe pînă la 10 mm, dispuse pînă la 8 în ciorchine. Fruct, samară pentagonală, aripată. Tulpină pînă la 22 m, cu scoarță netedă, cenușie, lucioasă. Lujeri și muguri păroși, nelipicioși. Frunze (pînă la 10. perechi de nervuri, late-ovat-eliptice, lungi pînă la 10 cm, vîrf acut, baza rotunjită sau cordată) verzi-cenușii-închis pe față, pe dos albe-cenușii-pubescente.

Alnus viridis (Chaix) DC. (syn. Alnus alnobetula Hartig). Arbust pînă la 2 m înălțime, cu tulpini, uneori, tîrîtoare. Lujeri măslinii, muguri fără pedicel. Frunze de la ovate pînă la eliptice, cu vîrf acut, pînă la 10 perechi de nervuri, serate pe margini și cu smocuri de perișori, ca și la celelalte specii, la baza nervurilor de pe partea inferioară.,