anín sm vz arin

anin m. arbore ce crește prin locuri umede și a cărui scoarță e întrebuințată în industrie ca tinctorială (Alnus). [Lat. *ALNINUS din ALNUS, de unde și Mold. arin].

1) anín și arín m. (lat. alnínus, d. alnus, anin). Un arbore din familia mesteacănuluĭ. Scoarța aninuluĭ alb (alnus incana) e tinctorială. Cel negru (alnus glutinosa) crește răpede și e bun p. împădurirea terenurilor umede. Cu scoarța și amentele luĭ, numite anine, văpsesc țărancele lîna în negru.

2) anín, a -á v. tr. (rudă cu it. ninnare, log. anninnare, a legăna. Cp. cu mrom. alinari, a sui, lat. allevinare, a ridica). Atîrn, spînzur: a anina haĭna’n cuĭ. Aduc vînatu la strîmtoare. V. refl. Mă atîrn. Fig. Mă leg (mă aleg) de cineva: ce te aninĭ de mine?

ANINÁ, anín, vb. I. 1. Tranz. (Pop.) A agăța (1). 2. Refl. Fig. (Rar) A se lega de cineva, a nu-i da pace; a căuta pricină (cuiva). – Lat. *anninare (< ad + *ninna „leagăn”).

ARÍN, arini, s. m. Nume dat mai multor specii de arbori cu frunze ovale, dințate și cu flori verzui-roșietice, grupate în amenți (Alnus). [Var.: anín s. m.] – Probabil lat. *alninus (< alnus).

anina [At: NECULCE, ap. LET. II, 244 / V: (îvp) arina / Pzi: anin / E: ml *anninare] (Pop) 1 vt A agăța. 2 vr (Fig; rar) A se lega de cineva, căutând ceartă.

arin [At: NECULCE, ap., LET. II, 244 / V: (reg) anin, arim, arime, anine, ~de, ~e / Pl: ~i, arinde, ~inzi, (4-7) ~e / E: ml *alnius] 1 Arbore din familia betulaceelor, cu frunze ovale, lipicioase pe partea superioară și păroase pe partea inferioară, cu flori verzui-roșietice, în formă de spic, care crește pe malurile râurilor de munte și prin păduri umede de șes și este întrebuințat pentru împădurirea terenurilor umede (Alnus glutinosa) Si: alin, alin negru, aninaș, lipicios, arinaș. 2 (Îc) ~ alb, ~ roșu, ~ cenușiu, ~ de munte Plantă din familia betulaceelor, foarte asemănătoare cu arinul (1), cultivată uneori ca plantă ornamentală (Alnus incana). 3 (Îc) ~ de munte, ~ verde Planta Alnus viridis Si: liliac de munte. 4 Fructul arinului (1). 5 Lăstăriș. 6 Lăstar. 7 (Pop) Pădure tânără.

ANINÁ, anín, vb. I. 1. Tranz. (Pop.) A agăța (1). 2. Refl. Fig. (Rar) A se lega de cineva, a nu-i da pace; a căuta pricină (cuiva). – Lat. *anninare (< ad + *ninna „leagăn”).

ARÍN, arini, s. m. Nume dat mai multor specii de arbori cu frunze ovale, dințate, și cu flori verzui-roșiatice, grupate în amenți (Alnus). [Var.: anín s. m.] – Probabil lat. * alninus (< alnus).

ANINÁ, anín, vb. I. 1. Tranz. A atîrna, a agăța, a prinde (ușor) de ceva. Aninai frîul la intrare într-o așchie mai răsărită de stîncă; în alta, și tot la intrare, acățai mantaua. HOGAȘ, M. N. 163. Ivan leagă turbinca la gură... ș-o anină într-un copac. CREANGĂ, P. 312. ◊ Fig. S-adun flori în șezătoare, De painjen tort să rumpă, Și anină-n haina nopții Boabe mari de piatră scumpă. EMINESCU, O. I 72. ◊ Refl. Femeia trece înainte; o creangă uscată i se anină de fustă și se zbate pe jos,- parcă ar fi un șarpe care o urmărește. SADOVEANU, O. III 243. O lacrimă curată ca un mărgăritar îi izvorăște din ochii mamei și i se anină de geană. GÎRLEANU, L. 44. În drum e o căscioară Închisă, părăsită... Dar pe ferestre încă Iedera s-anină. MACEDONSKI, O. I 18. ◊ Fig. E dimineață ca-n povești, Cu cerul clar ca o fîntînă, Cu soare proaspăt în ferești, Cu limpezi fluiere la stînă, Și-n depărtări cu o lumină De care sufletul se-anină. DEȘLIU, M. 17. Luna, alunecînd în jos pe luciul cerului, se aninase într-un vîrf de stejar pe dealul Priporului. DAN, U. 188. 2. Refl. Fig. A se lega, a se agăța de cineva, a nu-i da pace. Să nu-i zici nimică de rău [fetei], nici să nu te anini de dînsa. SBIERA, P. 150. ◊ A provoca pe cineva, a-i căuta pricină. Turcii toți cît îl zărea Între dînșii se grăia... Și pe loc ei se-aduna Și de Gruie s-anina. ALECSANDRI, P. P. 144. ♦ A se vîrî (nepoftit) undeva, a se amesteca (în vorbă). Aș vrea să știu și eu, se anină cu întrebarea Neculăieș. SADOVEANU, P. M. 158. S-anină printre acești [copii] mici și cîte-un handralău de cei mari. ȘEZ. III 179.

ARÍN, arini, s. m. Arbore cu frunze rotunde și flori verzui-roșiatice dispuse în formă de ament; crește pe malurile rîurilor de munte și prin pădurile umede de la șes (Alnus glutinosa). Stăteam tolăniți ca zeități mărunte Pe nisipul arzător împestrițat cu tufe de arini și răchite. BENIUC, V. 23. Peste vîrfuri trece lună, Codru-și bate frunza lin, Dintre ramuri de arin Melancolic cornul sună. EMINESCU, O. I 206. – Variantă: anín s. m.

ANINÁ, anín, vb. I. 1. Tranz. și refl. A (se) atârna, a (se) agăța de ceva sau de cineva. 2. Refl. Fig. (Rar) A se lega de cineva, a nu-i da pace; a căuta pricină. ♦ A se vârî (nepoftit), a se amesteca (în vorbă). – Lat. *anninare (< ad + *ninna „leagăn”).

ARÍN, arini, s. m. Nume dat mai multor specii de arbori cu frunze rotunde și cu flori verzui-roșietice, care cresc pe malurile râurilor de munte și prin pădurile umede de la șes (Alnus). [Var.: anín s. m.] – Lat. alinus (= alnus).

A ANINÁ anín tranz. 1) (obiecte) A prinde în sau de ceva, lăsând să atârne liber în jos; a agăța; a suspenda; a spânzura; a atârna. ~ geanta în cui. 2) (obiecte de îmbrăcăminte, țesături etc.) A prinde întâmplător într-un obiect ascuțit, rupând sau găurind; a agăța; a prinde. 3) fig. (persoane) A deranja căutând motiv de ceartă. /<lat. anninare

A SE ANINÁ mă anín intranz. (despre ființe) A se apuca strâns (cu mâinile, cu ghearele sau cu labele); a se agăța; a se prinde. /<lat. anninare

ARÍN ~i m. Arbore sau arbust ce crește în locuri umede și are frunze ovale, dințate, flori verzui-roșietice, dispuse în amenți. /<lat. alninus

aninà v. 1. a atârnà (cu ușurință): a anina flori în casă; 2. termen de vânătoare: a aduce la strâmtoare (v. aninătoare); 3. a se agăța, a se prinde de ceva: cum s’anină despre ziori roua limpede pe flori AL.; 4. fig. a se lega de: te anini de proprietatea altuia AL. [Origină necunoscută].

arin m. Mold. V. anin: un cârd pletos de zimbri ’n codrii de arini AL.