anacoret sn vz anahoret

*ANACORET sm. ⛪ Călugăr care trăește în pustiu; pustnic în general [fr. < gr.].

anacoret m. pustnic.

*anacorét, V. anahoret.

ANAHORET, -Ă, anahoreți, -te, s. m. și f. Pustnic. – Din fr. anachorète, lat. anachoreta.

anahoret sm [At: DOSOFTEI, V. S. 18 / V: (înv; după ngr) -ritu / Pl: ~eți / E: fr anachorète] (Rar) Pustnic.

*ANAHORET = ANACORET.

ANAHORET, -Ă, anahoreți, -te, s. m. și f. (Rar) Pustnic. – Din fr. anachorète, lat. anachoreta.

ANAHORET, anahoreți, s. m. (Rar) Pustnic, sihastru. În cîteva minute, ospățul nostru de anahoret fu gata. HOGAȘ, M. N. 122.

ANAHORET, -Ă, anahoreți, -te, s. m. și f. (Rar) Călugăr(iță) care trăiește retras(ă); pustnic(ă). – Fr. anachorète (lat. lit. anachoreta).

ANAHORET, -Ă s.m. și f. (Liv.) Călugăr(iță) care trăiește retras(ă), pustnic(ă). [< lat. anachoreta, cf. fr. anachorète].

ANAHORET, -Ă s. m. f. eremit, pustnic; sihastru. (< fr. anachorète, lat. anachoreta)

*anahorét m. (vgr. ana-horetés, d. aná, înapoĭ și horéo, mă retrag). Rar. Sihastru. – În sec. 18 -horit (după ngr.). Foarte rar și -corét (fr. anachorète). V. cenobit.

anahoret s. m., pl. anahoreți

anahoret s. m., pl. anahoreți

anahoret s. m., pl. anahoreți

anahoret (anahoreți), s. m. – Pustnic. – Var. (înv.) anahorit. Ngr. ἀναχωρίτης, de la ἀναχώρειν „a se îndepărta”. Sec. XVII. Fonetismul a fost introdus în sec. XIX, pe baza fr. anachoréte și a pronunțării erasmice a cuvîntului gr.

anahoret, anahoreți s. m. (Rar) Pustnic, sihastru, eremit; cel care trăiește solitar, departe de lume. ♦ Anahoreți daci v. pleiști. – Din fr. anachorète, lat. anachoreta (< gr. anahoritis).

ANAHORET s. v. pustnic.

ANAHORET s. ascet, eremit, pustnic, schimnic, sihastru, (rar) schimonah, (înv.) aschitac, aschitean, monah, oselnic, schitnic. (~ trăiește în locuri izolate.)