AMINTÍRE, amintiri, s. f. I. Faptul de a(-și) aminti. ◊ Loc. adv. În amintirea cuiva (sau a ceva) = ca semn că cineva (sau ceva) n-a fost dat uitării. II. 1. Imagine păstrată în memorie, lucru amintit. 2. Obiect (dăruit) care amintește de cineva sau de ceva; suvenir. 3. (La pl.) Gen literar, asemănător cu memoriile, în care scriitorul descrie fapte din propria viață. – V. aminti.

amintíre¹ sf [At: NEGRUZZI, S. I, 38 / Pl: ~tiri / E: aminti] 1 Revenire în mintea cuiva a unui fapt, a unui lucru din trecut. 2 (Îlav) În ~ a cuiva (sau a ceva) Ca semn că cineva (sau ceva) nu a fost dat uitării. 3 Imagine păstrată în memorie. 4 Obiect (dăruit) care amintește de cineva (sau de ceva) Si: suvenir. 5 (Lpl) Gen literar, asemănător cu memoriile, în care scriitorul descrie fapte din propria viață.

AMINTÍRE, amintiri, s. f. I. Faptul de A(-și) aminti. ◊ Loc. adv. În amintirea cuiva (sau a ceva) = ca semn că cineva (sau ceva) n-a fost dat uitării. II. 1. Imagine păstrată în memorie, lucru amintit. 2. Obiect (dăruit) care amintește de cineva sau de ceva; suvenir. 3. (La pl.) Gen literar, asemănator cu memoriile, în care scriitorul descrie fapte din propria viață. – V. aminti.

AMINTÍRE, amintiri, s. f. I. Faptul de a (- ș i) aminti. 1. Reproducere în minte a ceva întipărit în memorie; aducere-aminte. M-aș fi bucurat mai mult dacă nu mi-ar fi fost ochii în lacrimi la amintirea mamei. SADOVEANU, N. F. 82. ◊ Loc. adv. În amintirea cuiva (sau a ceva) = ca semn că cineva (sau ceva) n-a fost dat uitării; în memoria..., spre aducere aminte. Cinstesc pe bătrîne în amintirea trecutei lor frumuseți. NEGRUZZI, S. I 38. 2. Pomenire, menționare. Locurile care înconjură satul nostru încă-s vrednice de amintire. CREANGĂ, A. 7. II. 1. Ceea ce se ține minte, lucru amintit, imagine păstrată în memorie. O amintire, ca un reflex din altă viață, se conturează înainte-mi cu forme... de vis. SADOVEANU, N. F. 25. Însăși amintirea-i cu-ncetul se pierduse. MACEDONSKI, O. I 258. Sta zîmbind de-o amintire, pe genunchi scriind o carte. EMINESCU, O. I 149. ◊ Expr. A păstra amintirea cuiva (sau a ceva) = a menține în sfera memoriei, a nu da uitării. Nici toamnele, nici primăverile de altădată Nu au lăsat urme în voi... Eu numai am păstrat amintirea lor întreagă înscrisă în inimă. BENIUC, V. 24. ♦ (Rar, impropriu) Întîmplare de care cineva își aduce aminte. Îi veni din nou în cap amintirea cu jimbla. SAHIA, N. 35. 2. (La pl.) Gen de producție literară în care scriitorul descrie fapte petrecute într-o perioadă îndepărtată din viața sa; memorii. Amintiri din copilărie [titlu]. CREANGĂ.

AMINTÍRE, amintiri, s. f. I. Faptul de a(-și) aminti. ◊ Loc. adv. În amintirea cuiva (sau a ceva) = ca semn că cineva (sau ceva) n-a fost dat uitării. II. 1. Imagine păstrată în memorie, lucru amintit. 2. (La pl.) Gen de producție literară în care scriitorul descrie fapte din propria viață.

AMINTÍRE ~i f. 1) v. A AMINTI. 2) Imagine păstrată în memorie. În ~ea cuiva. A lăsa o ~. 3) Obiect (dăruit sau procurat) care amintește de cineva sau de ceva; suvenir. 4) la pl. Scriere în care sunt cuprinse memorii. [G.-D. amintirii] /v. a aminti

amintire f. aducere aminte (nu destul de limpede).

amintíre f. Aducere aminte; obĭect care-țĭ aduce aminte: acest ceasornic e o amintire de la tata. V. suvenir.

amintire s. f., g.-d. art. amintirii; pl. amintiri

amintíre s. f., g.-d. art. amintírii; pl. amintíri

AMINTÍRE s. 1. v. semnalare. 2. v. pomenire. 3. aducere-aminte, (astăzi rar) suvenir, (grecism înv.) promit. (Dulci ~.) 4. memorie, minte. (I-au rămas în ~ toate aceste lucruri.) 5. memorie, (înv.) pamente. (În ~ lui s-a ridicat un monument.) 6. semn. (Îi cere o ~ spre a nu-l uita.)

AMINTIRE s. 1. citare, indicare, menționare, mențiune, pomenire, semnalare, (rar) semnalizare. (~ unui fapt semnificativ.) 2. pomenire, (înv.) pomană, pomelnic, pomină. (Pentru ~ cuiva.) 3. aducere-aminte, (astăzi rar) suvenir, (grecism înv.) promit. (Dulci ~.) 4. memorie, minte. (I-au rămas în ~ toate aceste lucruri.) 5. memorie, (înv.) pamente. (În ~ iui.) 6. semn. (Îi cere o ~ spre a nu-l uita.)

AMINTIRI (de la a aminti) Specie a genului epic în proză cuprinzînd întîmplări trăite, impresii din viața scriitorului și care face parte, ca și memoriile, din literatura memorialistică. Spre deosebire de memorii (v.), în care sînt înfățișate obiectiv evenimente la care autorul a luat parte sau a fost martor, amintirile se bazează mai mult pe măiestria artistică a scriitorului în evocarea diferitelor întîmplări, care nu urmăresc cuprinderea întregii vieți, ci prezintă discontinuu anumite etape sau momente din viața scriitorului. În amintiri, narațiunea, nesupusă unor rigori compoziționale, nu urmează întotdeauna cronologia evenimentelor, ci se dezvoltă după capriciul întîmplării, sub impulsul aducerii aminte, fără preocuparea de a prezenta un singur om, ci aceea de a evoca o lume. Datorită acestor însușiri, numeroase scrieri de acest gen au depășit cadrul prozei memorialistice, devenind specie a prozei epice. Cultivat în literatura universală de numeroși scriitori, acest gen este ilustrat în literatura noastră de I.H. Rădulescu (Dispozițiile și încercările mele de poezie), C. Negruzzi (Cum am învățat românește), Al. Russo (Amintiri), V. Alecsandri (Vasile Porojan), I. Ghica (Amintiri din pribegia da la 1848), de marele povestitor moldovean Ion Creangă cu Amintiri din copilărie, de I.L. Caragiale (Din carnetul unui sufleur), Al. Vlahuță (Mogîldea), I. Slavici (Lumea prin care am trecut), M. Sadoveanu (Anii de ucenicie) ș.a.

BEATE MEMORIAE (lat.) de fericită amintire – Un lucru, o faptă, o persoană beate memoriae.