2 intrări

25 de definiții (maximum 20 afișate)

arată toate definițiile

amenințáre sf [At: CORESI, ap. CP 364 / Pl: ~țări / V: -elințare, -elițare, -ițare, -erințare, melițare / E: amenința] 1 (Înv) Gest poruncitor cu mâna al cuiva (mai ales al divinității) adresat cuiva Si: amenințat1 (1). 2-3 (Înv; pex) Voință (divină) Si: amenințat1 (2-3). 4 (Înv; pex) Vrere a cuiva Si: amenințat1 5 (Pex) Primejdie.

AMENINȚÁRE, amenințări, s. f. Acțiunea de a amenința și rezultatul ei. ♦ Primejdie, pericol. ◊ (Jur.) Infracțiune care constă în alarmarea unei persoane, prin manifestarea intenției de a săvârși, față de ea sau față de o rudă apropiată, o infracțiune sau o faptă păgubitoare. – V. amenința.

AMENINȚÁRE, amenințări, s. f. Acțiunea de a amenința și rezultatul ei. ♦ Primejdie, pericol. – V. amenința.

AMENINȚÁRE, amenințări, s. f. Acțiunea de a amenința și rezultatul ei. 1. Manifestare, prin vorbe, gesturi etc., a intenției de a pricinui (cuiva) o neplăcere, un rău. Mereu îi ajungeau la ureche, din partea stăpînirii, amenințări. PAS, L. I 108. Nevăstuica rîde în capul scărilor și nu se sperie de amenințările pe care le cunoaște. C. PETRESCU, A. 459. Amenințarea este mai grea, pentru un suflet ce se clatină ușor, decît chiar lovitura. CARAGIALE, O. I 284. ◊ Fig. Balaurii de la marginea pămîntului suflau asupra țărmului nostru amenințare. SADOVEANU, N. F. 101. 2. Primejdie. Renașterea imperialismului german, cu sprijinul imperialiștilor americani, constituie o amenințare pentru pacea Europei, pentru securitatea și existența popoarelor europene. LUPTA DE CLASĂ, 1952, nr. 5, 76.

AMENINȚÁRE, amenințări, s. f. Acțiunea de a amenința și rezultatul ei. ♦ Primejdie.

amenințáre s. f., g.-d. art. amenințắrii; pl. amenințắri

amenințáre s. f., g.-d. art. amenințării; pl. amenințări

AMENINȚÁRE s. 1. (înv.) îngrozire. (~ cuiva cu moartea.) 2. v. primejduire. 3. v. primejdie.

amenințare f. vorbă sau gest spre a îngrozi pe cineva.

amenințáre f., pl. -ărĭ. Vorbă saŭ gest pin [!] care anunțĭ cuĭva rău pe care vreĭ să i-l facĭ.

amenințá [At: CORESI, ap. HEM 1046 / Pzi: ameninț / V: (înv) amânun-, -nița, -erința, (îvr) -elința, amelița, melița, meliți, menința / E: lat *amminaciare < minaciae „amenințări”] 1 vt (Înv; îf melița) A provoca pe cineva prin mimică. 2 vt (Înv) A face (cu mâna) un gest poruncitor adresat cuiva. 3 vt (Înv) A pomeni. 4-5 vt, vi (Construit cu „asupră” sau „cătră”; instrumentul acțiunii este în acuzativ și este introdus de „cu”) A arăta intenția de a face rău cuiva (pentru a-l intimida sau) pentru a obține ceva. 6 vt A constitui o primejdie pentru (cineva sau) ceva.

AMENINȚÁ, ameninț, vb. I. Tranz. 1. A arăta intenția de a face rău cuiva (pentru a-l intimida sau pentru a obține ceva de la el). 2. A face un gest de amenințare. 3. A constitui o primejdie pentru cineva sau ceva. 4. A fi gata să..., a fi pe punctul de a... 5. (Rar) A anunța, a vesti, a prevesti ceva rău, primejdios. – Lat. *amminaciare (< minaciae „amenințări”).

AMENINȚÁ, améninț, vb. I. Tranz. 1. A arăta intenția de a face rău cuiva (pentru a-l intimida sau pentru a obține ceva de la el). 2. A face un gest de amenințare. 3. A constitui o primejdie pentru cineva sau ceva. 4. A fi gata să..., a fi pe punctul de a... 5. (Rar) A anunța, a vesti, a prevesti ceva rău, primejdios. – Lat. *amminaciare (< minaciae „amenințări”).

AMENINȚÁ, améninț, vb. I. Tranz. (Urmat de determinări introduse prin prep. «cu» sau de o completivă directă) 1. A manifesta față de cineva intenția de a-i face rău (de obicei cu scopul de a-l intimida sau de a obține ceva). [Arendașul] îi gonea, amenințîndu-i cu gardienii și cu jandarmii, ca să-și dea seama ei că aci... el are putere și mai mare. PAS, L. I 124. Ba încă m-a și amenințat că... are să poruncească să mă întindă la scară. CREANGĂ, A. 159. Ș-apoi se-ncrunta Și-i amenința Să-i puie de vii Chiar în temelii. ALECSANDRI, P. P. 187. 2. (Cu determinări introduse prin prep. «cu») A face un gest de amenințare. Mă amenință cu bățul.Absol. Spunea ceva și amenința cu mîna. PAS, L. I 56. Îl auzi, Manole ? a amenințat cu degetul duhul meu de groază. SADOVEANU, N. F. 7. Mihăilă Cu sabia-n mînă, Dac-așa vedea, Cu ea c-adia Și amenința. TEODORESCU, P. P. 36. ◊ Intranz. Dacă văzu... că nu este chip a scăpa cu față curată, se opri în loc, amenință asupra lor și să făcură stane de piatră. ISPIRESCU, L. 302. 3. A reprezenta sau a constitui o primejdie pentru cineva sau ceva. Focarele de paludism amenință sănătatea locuitorilor din jurul bălților și mlaștinilor, În cea dintîi epocă a întemeierii principatelor... care coprinde tot secolul al XIV-lea (de la 1290 pînă la 1418) vedem tă aceste state se văzură mai întîi amenințate în naționalitate și existența lor politică. BĂLCESCU, O. II 12. 4. A fi gata să..., a fi pe punctul de a... Pe coperiș, mușchiul verde crescuse în voia cea bună, înlăuntru ploaia făcuse gropi, iar pereții umezi amenințau să cadă. DUNĂREANU, N. 16. 5. (Învechit; cu complement direct) A anunța, a vesti (o primejdie). În mînă-i buzduganul domnesc, care-n războaie Ca brațul care-l poartă în veci nu se îndoaie. Și pe deasupră-i steagul, amenințînd furtuna. ALECSANDRI, P. A. 145. Ca umbre fioroase Ce ies din întunerec o crimă-amenințînd. ALEXANDRESCU, P. 144.

AMENINȚÁ, améninț, vb. I. Tranz. 1. A manifesta față de cineva intenția de a-i face rău (pentru a-l intimida sau pentru a obține ceva). Ș-apoi se-ncrunta Și-i amanința Să-i puie de vii Chiar în temelii (ALECSANDRI). 2. A face un gest de amenințare. Spunea ceva și amenința cu mâna (PAS). 3. A constitui o primejdie pentru cineva sau ceva. Bălțile neasanate amenință sănătatea locuitorilor. 4. A fi gata să..., a fi pe punctul de a... Pereții umezi amenințau să cadă (DUNĂREANU). 5. (Rar) A anunța, a vesti, a prevesti (ceva). Umbre fioroase Ce ies din întunerec o crimă amenințând (ALEXANDRESCU). – Lat. *amminaciare (< minaciae „amenințări”).

amenințá (a ~) vb., ind. prez. 3 aménință

amenințá vb., ind. prez. 1 sg. améninț, 3 sg. și pl. aménință

AMENINȚÁ vb. 1. (prin Transilv.) a mănânțăla. (L-a ~ cu degetul.) 2. a pândi, (fig.) a paște. (Îl ~ o mare primejdie.) 3. a periclita, a primejdui. (Această situație îi ~ viața.)

amenințá (amenințát, amenințát), vb. – A arăta intenția de a face rău cuiva. – Var. (a)meni(n)ța, (a)meli(n)ța (înv.) La. *ammῑnaciāre, de la minaciae „amenințare” (Pușcariu 77; DAR; REW 5584); cf. it. minacciare (sicil. amminazzari), prov., cat. menassar, fr. menacer, sp. amenazar, port. ameaçar. După Philippide, Principii, 98, din lat. minitor „a amenința”. Der. amenințător, adj. (care amenință); amenințătură, s. f. (amenințare).

A AMENINȚÁ améninț tranz. 1) (ființe) A speria cu o pedeapsă printr-o vorbă sau printr-un gest (pentru a intimida sau pentru a obține ceva). 2) A avertiza cu un gest asupra eventualelor consecințe. 3) A pune în primejdie; a face să fie în primejdie. 4) A fi gata să...; a fi pe punctul de... 5) înv. A semnaliza prin sine însuși; a prevesti. /<lat. amminaciare

Intrare: amenința
Surse flexiune: DOR
infinitiv infinitiv lung participiu gerunziu imperativ pers. a II-a
(a) amenința amenințare amenințat amenințând singular plural
amenință amenințați
numărul persoana prezent conjunctiv prezent imperfect perfect simplu mai mult ca perfect
singular I (eu) ameninț (să) ameninț amenințam amenințai amenințasem
a II-a (tu) ameninți (să) ameninți amenințai amenințași amenințaseși
a III-a (el, ea) amenință (să) amenințe amenința amenință amenințase
plural I (noi) amenințăm (să) amenințăm amenințam amenințarăm amenințaserăm, amenințasem*
a II-a (voi) amenințați (să) amenințați amenințați amenințarăți amenințaserăți, amenințaseți*
a III-a (ei, ele) amenință (să) amenințe amenințau amenința amenințaseră
Intrare: amenințare
amenințare substantiv feminin
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular amenințare amenințarea
plural amenințări amenințările
genitiv-dativ singular amenințări amenințării
plural amenințări amenințărilor
vocativ singular
plural
* Formă nerecomandată sau greșită – (arată)