2 intrări

27 de definiții (maximum 20 afișate)

arată toate definițiile

alergáre sf [At: ZILOT, CRON., ap. HEM. 834 / Pl: ~gări / E: alerga] 1 Fugă. 2 Urmărire. 3 Alungare. 4 Peregrinare. 5 Alergătură (6). 6 (Înv; fig) Osteneală. 7 (Jur; înv) Apelare. 8 (Mpl) Probă atletică de fugă pe anumite distanțe. 9 Cursă de cai. 10 (Îs) Loc de ~ Hipodrom.

ALERGÁRE, alergări, s. f. Acțiunea de a alerga; alergătură. ♦ (Mai ales la pl.) Probă atletică de fugă pe anumite distanțe. ♦ Cursă de cai. – V. alerga.

ALERGÁRE, alergări, s. f. Acțiunea de a alerga; alergătură. ♦ (Mai ales la pl.) Probă atletică de fugă pe anumite distanțe. ♦ Cursă de cai. – V. alerga.

ALERGÁRE, alergări, s. f. Acțiunea de a a l e r g a. 1. Fugă, goană. Atunci te obosește Eterna alergare. EMINESCU, O. I 64. ◊ Fig. Departe-n șesuri Ziua alungată Lingă reci fruntarii alergarea-și curmă. TOPÎRCEANU, S. A. 28. ♦ Probă atletică de fugă pe anumite distanțe. 2. (Determinat prin «de cai» sau, mai obișnuit, la pl.) Cursă de întrecere organizată după norme precise, dinainte stabilite, între cai de rasă, special pregătiți și: antrenați. Tot orașul... se adunase ca să privească alergarea de cai. NEGRUZZI, S. I 35.

ALERGÁRE, alergări, s. f. Acțiunea de a alerga. ♦ Probă atletică de fugă pe anumite distanțe. ♦ Cursă de întrecere organizată după norme precise, între cai de rasă.

alergáre s. f., g.-d. art. alergắrii; pl. alergắri

alergáre s. f., g.-d. art. alergării; pl. alergări

ALERGÁRE s. 1. cursă, (reg.) încurare, (înv.) curs. (~ de cai.) 2. v. fugă. 3. v. alergătură.

ALERGÁRE ~ări f. 1) v. A ALERGA. 2) Probă atletică constând din fuga pe anumite distanțe. ~ări de viteză. ~ări cu obstacole. 3) Curse de cai. /v. a alerga

alergare f. 1. fapta de a alerga; 2. punere la întrecere a mai multor cai; 3. fig. osteneală: a dobândi postul fără alergare.

alergáre f. Acțiunea de a alerga. Fig. Osteneală: a obținut postu fără alergare. Pl. Curse, întrecerĭ cu caiĭ: a te duce la alergărĭ.

aleárgă-cále sms [At: PSALT. SCH. 55/1 / E: aleargă + cale cf sp pasacalle, ger Gassenhauer] (Înv; nob) Figură mitologică din vechile povești.

alergá [At: PRAV. MOLD. 100 /1 / Pzi: alérg / E: ml *allargare (< largus)] 1 vt A alunga. 2 vt A urmări. 3-4 vtr A (se) fugări. 5 vr A se hârjoni. 6 vt (Construit cu complementul „ochii”) A privi în depărtare. 7 vt (Construit cu complementul „ochii”) A parcurge rapid cu privirea. 8 vt (Pop; îe) A-și ~ gura A vorbi repede. 9 vt (Îae) A pălăvrăgi. 10-11 vt A goni caii (în cadrul unei curse). 12 vt (Pfm; îe) A- și ~ calul înaintea cuiva A-și permite multe libertăți față de cineva Si: a-și face mendrele. 13 vrim (D. anumite competiții sportive în care concurenții se întrec alergând) A se desfășură. 14 vt (Pop; c. i. locul în care se face mișcarea) A cutreiera. 15 vi A merge (foarte) repede Si: a goni, a fugi. 16 vi A fugi după cineva sau ceva pentru a-l ajunge. 17 vi A se grăbi într-o direcție sau către un scop. 18 vi A se îndrepta spre... 19 vi (Fig) A năzui spre... 20 (Îe) A ~ după treburi A umbla din loc în loc pentru rezolvarea unor interese practice. 21 vi A umbla de colo până colo, fără o țintă precisă. 22 vi (Fig) A se răspândi cu rapiditate Si: a se întinde. 23 vi (Șîe a ~ pe la toți sfinții pentru cineva) A recurge la cineva ca la o sursă de ajutor, de asistență. 24 vi (Jur; înv) A apela. 25 vi (Spt) A participa la probele de alergări.

ALERGÁ, alerg, vb. I. Intranz. 1. A merge repede; a goni; a fugi. 2. A fugi după cineva sau ceva pentru a-l ajunge, a-l prinde. ♦ Tranz. A fugări pe cineva. 3. A se grăbi într-o direcție sau către un scop. ♦ A recurge la cineva ca la o sursă de ajutor, de asistență. ♦ A umbla după treburi. 4. A umbla de colo până colo, fără o țintă precisă. ♦ Tranz. (Pop.) A cutreiera, a străbate un loc. 5. A participa la probele de alergări în cadrul unei competiții sportive. – Lat. *allargare (< largus).

ALERGÁ alérg, vb. I. Intranz. 1. A merge repede; a goni; a fugi. 2. A fugi după cineva sau ceva pentru a-l ajunge, a-l prinde. ♦ Tranz. A fugări pe cineva. 3. A se grăbi într-o direcție sau către un scop. ♦ A recurge la cineva ca la o sursă de ajutor, de asistență. ♦ A umbla după treburi. 4. A umbla de colo până colo, fără o țintă precisă. ♦ Tranz. (Pop.) A cutreiera, a străbate un loc. 5. A participa la probele de alergări în cadrul unei competiții sportive. – Lat. *allargare (< largus).

ALERGÁ, alérg, vb. I. Intranz. 1. A umbla sau a se mișca în fugă, a merge cu viteză, a goni, a fugi. Săriră din nou șanțul, alergară un timp. PAS, L. I 53. Trenul alerga în cîmp deschis. BASSARABESCU, V. 15. Rada-i nălucire vie Cînd aleargă pe cîmpie. COȘBUC, P. I 96. Mai are două ceasuri bune de alergat. CARAGIALE, O. I 67. Caii lor aleargă alăturea-nspumați. EMINESCU, O. I 97. ◊ Fig. În sat vîntul aleargă pe uliță ca un cîine turbat și rătăcit. DUMITRIU, N. 188. Miresme de salcim aleargă și îmbălsămează aerul. ANGHEL, PR. 114. Sub strașina veche și naltă Sînt cuiburi – și-n ele S-ascund rindunele... Și vintul aleargă pe baltă. DEMETRESCU, O. 79. În aer își ridică a farmecelor vargă Și o suflare rece prin dom atunci aleargă. EMINESCU, O. I 94. ♦ (Franțuzism neobișnuit, despre o întindere de teren) A se desfășura, a se întinde. Și de ceruri se izbește [stepa] alergînd spre răsărit. MACEDONSKI, O. I 28. 2. (Urmat de determinări introduse prin prep. «după») A urmări în fugă, a porni în goană pe urmele cuiva pentru a-l ajunge, pentru a-l prinde. Alergă după ea s-o sprijine. DUMITRIU, B. F. 91. Aleargă după dînsul, bărbate, și nu-l lăsa. CREANGĂ, P. 178. De trei ani aleargă după mine, fără a-mi putea da de urmă. ALECSANDRI, T. I 370. Cine aleargă după doi iepuri nu prinde nici unul.Fig. Ah! prieteșugul, care toată lumea îl slăvește Și după care aleargă. CONACHI, P. 84. ◊ Tranz. fact. A face să fugă, a fugări. [Uliul] se ține după el [după porumbel], îl aleargă și vrea... să-l prindă. ISPIRESCU, la TDRG. Dacă-i alerga Și l-ăi ajuta, Zău, pre legea mea, Pe el l-oi lăsa Și te-oi alerga De te-oi îmbuca. TEODORESCU, P. P. 449. ◊ Expr. A(-și) alerga ochii = a-și arunca privirile. [Oșteanul] Numai ochii săi mișca, Vulturește-i alerga Pe cea zare cenușie. ALECSANDRI, P. II 10. ◊ Refl. Undeva se alergau niște cîini lătrînd turbat. DUMITRIU, B. F. 36. Roțile se aleargă una pe alta și nu se ajung niciodată.Tranz. fact. A mîna repede (calul), a-l face să gonească. Năvăliră deodată în goană... doi călăreți, alergînd fiecare cîte o pereche de cai. PREDA, Î. 43. De ți-s dragă, bade, dragă, De nu, iată, lumea-i largă, Ia-ți murgul, și ți-l aleargă, De-ți cată alta mai dragă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 232. 3. A se grăbi într-o direcție sau către un scop urmărit, a se repezi. Cum vor vedea [boierii] că măria-ta vii cu putere, îndată vor alerga și-l vor lăsa [pe Tomșa]. NEGRUZZI, S. I 138. ◊ Expr. A alerga într-un suflet v. suflet.Fig. Măgulitorii... aleargă cu cățuia, tămîind stăpînitorii. CONACHI, P. 258. ◊ A recurge la cineva ca la o sursă de ajutor, de asistență. Aleargă totdeauna la mine după ajutor. 4. A umbla de colo pînă colo, fără țintă precisă. Alerg prin pădure buimac. BENIUC, V. 97. Iubea mai mult să-și petreacă vremea cu giucării, alergînd zadarnic încoace și încolo, decît să învețe. DRĂGHICI, R. 4. Măicuță bătrînă Cu brîul de lină, Din ochi lăcrimînd, Pe cîmpi alergînd, De toți întrebind... ALECSANDRI, P. P. 2. ◊ A umbla mult după treburi sau afaceri. Leib aleargă de dimineața pînă noaptea... însă nu găsește o posibilitate de cîștig. SAHIA, N. 97. Alerga singur zi și noapte în toate părțile, cum putea, și muncea în dreapta și în stingă, că doar-doar a încăleca pe nevoie. CREANGĂ, P. 140. Scumpul mai mult păgubește, leneșul mai mult aleargă. NEGRUZZI, S. I 248. ♦ Tranz. (Rar; complementul arată locul pe care sau în care se face mișcarea) A cutreiera, a străbate. De-atunci eu alergai Lumile de-a rîndul. COȘBUC, P. I 260. Multe pățește el, alergînd lumea în larg și în lung. ȘEZ. V 139. Cățelușă șargă Tot cîmpul aleargă (Coasa). GOROVEI, C. 111. 5. (Despre cai) A fugi în cadrul unei curse de cai. Numai armăsari și iepe sînt primiți să alerge. NEGRUZZI, S. I 36. ♦ (Despre oameni) A participa la o cursă sportivă bazată pe alergare. Aleargă în cursa ciclistă București-Orașul Stalin.Prez. ind. pers. 3 pl. și: (învechit) alerg (PANN, P. V. II 87).

ALERGÁ, alérg, vb. I. Intranz. 1. A merge cu viteză; a goni, a fugi. 2. A fugi după cineva sau ceva pentru a-l ajunge, a-l prinde. ♦ Tranz. A fugări pe cineva. 3. A se grăbi într-o direcție sau către un scop; a se repezi. ♦ A recurge la cineva ca la o sursă de ajutor, de asistență. ♦ A umbla după treburi. 4. A umbla de colo până colo, fără o țintă precisă. Alerg prin pădure buimac (BENIUC). ♦ Tranz. A cutreiera, a străbate un loc. 5. A fugi în cadrul unei competiții sportive. – Lat. *allargare.

alergá (a ~) vb., ind. prez. 3 aleárgă

alergá vb., ind. prez. 1 sg. alérg, 3 sg. aleárgă; conj. prez. 3 sg. și pl. alérge

ALERGÁ vb. 1. a fugi, a goni, (înv. și reg.) a cure, (reg.) a (se) încura, (Bucov.) a scopci. (Calul ~.) 2. v. fugări.

Intrare: alerga
Surse flexiune: DOR
infinitiv infinitiv lung participiu gerunziu imperativ pers. a II-a
(a) alerga alergare alergat alergând singular plural
aleargă alergați
numărul persoana prezent conjunctiv prezent imperfect perfect simplu mai mult ca perfect
singular I (eu) alerg (să) alerg alergam alergai alergasem
a II-a (tu) alergi (să) alergi alergai alergași alergaseși
a III-a (el, ea) aleargă (să) alerge alerga alergă alergase
plural I (noi) alergăm (să) alergăm alergam alergarăm alergaserăm, alergasem*
a II-a (voi) alergați (să) alergați alergați alergarăți alergaserăți, alergaseți*
a III-a (ei, ele) aleargă (să) alerge alergau alerga alergaseră
Intrare: alergare
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular alergare alergarea
plural alergări alergările
genitiv-dativ singular alergări alergării
plural alergări alergărilor
vocativ singular
plural
* Formă nerecomandată sau greșită – (arată)