Definiția cu ID-ul 1329690:
Dicționare etimologice
Explică etimologiile cuvintelor sau familiilor de cuvinte.
alerga Originea verbului pare clară; lat. *allargare „a ieși în larg”; există diverse forme romanice paralele și, în plus, verbul *allongare, care a devenit alunga (largus face pereche cu longus, vezi Ernout-Meillet, s.v. largus). Rămîne de explicat vocala e în loc de a. TDRG trimite la lepăda < lapidare, dar etimologia aceasta este contestabilă (vezi cuvîntul). Alți autori socotesc că a intervenit analogia lui a merge. Cel mai pe larg în această privință se rostește ODDE, s.v. larg: alargă > aleargă după meargă alături de margă (?!) și alărgînd > alergînd după mergînd alături de mărgînd. Apoi se introduce e la toate celelalte forme. Explicația este neserioasă: cînd și unde au apărut mărg, mărgînd? Sînt forme relativ tardive și în orice caz regionale. Aleargă e indicativ, iar meargă conjunctiv. Meyer-Lübke, Gram., I, par. 273, vede lucrurile mai simplu: alerg a suferit influența lui merg. Dar trebuie să punem în paralelă paradigmele, ca să se vadă că explicația nu stă în picioare: aleargă alergăm alergați aleargă alerge alergam alergai merge mergem mergeți merg meargă mergeam mersei etc. Dacă romîna ar fi moștenit un verb alărga, l-ar fi păstrat cu forma aceasta. Singura soluție este să admitem că de la început verbul a fost *allergare, în urma închiderii vocalei scurte în silabă neinițială, ca în inermis din arma.