albăstrit², ~ă a [At: MARIAN, CH. 26 / Pl: ~iți, ~e / E: albăstri] 1 Colorat în albastru (2). 2 (Fig; iuz) Îmbrăcat în haine orășenești (albastre). 3 Care este clătit în apă cu albăstreală (2).

albăstriță sf [At: PANȚU, PL.² / Pl: ~ițe / E: albastru + -iță] (Bot; reg) Albăstrea (Centurea cyanus). corectat(ă)

ALBASTRU I. adj 1 De coloarea cerului senin, vînăt: floare albastră; ~ ca cerul; ~ ca floarea de cicoare; ~ închis; ~ deschis; ochi albaștri; proverb: cine n’are ochi negri sărută și albaștri, la nevoie, omul se mulțumește cu ce are ¶ 2 💎 PIATRĂ-ALBASTRĂ 👉 PIATRĂ ¶ 3 Mold. 🩺 pop. Bubă albastră, bubă ce se face la încheieturile degetelor (HASD.) ¶ 4 fig. pop. 👕 Haină albastră, haină orășenească, ciocoiască ¶ 5 fig. A cînta de inimă albastră, a cînta de jale. II. sbst. Albăstrime: ~ul cerului, mării; proverb: a trăi (sau a duce) ca verde cu ~ (ZNN.), a trăi rău cu cineva. III. ALBASTRĂ (pl. -stre) sf. 1 🌿 = ALBĂSTRIȚĂ ¶ 2 pl. fig. pop. 👕 Haine orășenești, ciocoiești, de străini: îmbrăcați în ~ (JIP.) [lat. *albaster < albus].

ALBĂSTREL I. adj. De coloare albastră mai slabă. II. ALBĂSTREA (pl. -rele) sf. 🌿 = ALBĂSTRIȚĂ.

ALBĂSTRIT I. adj. 1 p. ALBĂSTRI ¶ 2 fig. Plin de ciocoi, de oameni străini: țara ~ă (JIP.). II. sbst. Faptul de a albăstri.

ALBĂSTRIȚĂ (pl. -ițe) sf. 🌿 Plantă ierboasă făcînd flori albastre ca cerul, rar roșii sau albe, dispuse în mari și frumoase capitule Ia vîrful ramurilor; crește prin semănături, pe locuri aride și pietroase și pe marginea drumurilor (Centaurea cyanus) ( 🖼 53).

ALBĂSTRIT, -Ă, albăstriți, -te, adj. Colorat sau vopsit în albastru. Razele albăstrite ale lunei se îngînau cu întunericul negru. REBREANU, R. I 226. ♦ (Despre rufe) Clătit în apă amestecată cu albăstreala.

ALBĂSTRIȚĂ, albăstrițe, s. f. Albăstrea. Ochii lor [ai copiilor] mă privesc... ca albăstrițele din lanul de grîu. BENIUC, V. 22.

ALBĂSTRIȚĂ, albăstrițe, s. f. (Bot.) Albăstrea. – Din albastră + suf. -iță.

ALBĂSTRIȚĂ ~e f. Plantă erbacee cu flori albastre, care crește prin culturi de cereale. ~ de câmp. /albastru + suf. ~iță

albăstrea (albăstriță) f. plantă cu flori albastre ca cerul (Centaurea cyanus).

albăstriță f. V. albăstrea.

albăstríță f., pl. e (d. albastru). Centauree cu floare albastră, foarte comună în grîne (centauréa cyanus) numită și floarea grîuluĭ, corobatică, ghioc, vinețea, zglăvoc și sporiș. (În Olt. poporu crede că atîta de groasă va cădea zăpada ĭarna cît crește ĭa vara). – Și albăstrea.

albăstriță s. f., g.-d. art. albăstriței; pl. albăstrițe

albăstriță s. f., g.-d. art. albăstriței; pl. albăstrițe

albăstriță s. f., g.-d. art. albăstriței; pl. albăstrițe

ALBĂSTRIȚĂ s. v. albăstrea.

ALBĂSTRIȚĂ s. (BOT.; Centaurea cyanus) albăstrea, albăstrică, vinețea, vinețică, (reg.) ghioc, zglăvoc, floarea-grîului, floarea-paiului.