17 definiții pentru afirmație


Dicționare explicative

Explică cele mai întâlnite sensuri ale cuvintelor.

afirmație sf [At: CĂLINESCU, E. O. I, 93 / V: (înv) ~iune / Pl: ~ii / E: fr affirmation, lat affirmatio] 1-9 Afirmare (1-9). 10 (Lpl) Cuvinte care exprimă o afirmare.

AFIRMÁȚIE, afirmații, s. f. Declarație, susținere a unei păreri (exprimată cu tărie). ♦ (La pl.) Vorbe care exprimă o afirmare. – Din fr. affirmation, lat. affirmatio.

AFIRMÁȚIE, afirmații, s. f. Declarație, susținere a unei păreri (exprimată cu tărie). ♦ (La pl.) Vorbe care exprimă o afirmare. – Din fr. affirmation, lat. affirmatio.

AFIRMÁȚIE, afirmații, s. f. Susținere (justă sau nu) exprimată cu tărie. Esteții formaliști americani afirmă că adevăratele opere de artă nu au și nu trebuie să aibă nici un conținut. Cu asemenea afirmații ei caută să ascundă, să camufleze caracterul extrem de reacționar al «operelor» de artă create de ei. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 342, 6/2. ◊ (La pl.) Vorbe care exprimă o afirmare. – Pronunțat: -ți-e.

AFIRMÁȚIE, afirmații, s. f. Susținere a unei păreri (exprimată cu tărie). ♦ (La pl.) Vorbe care exprimă o afirmare. – Fr. affirmation (lat. lit. affirmatio, -onis).

AFIRMÁȚIE s.f. Declarație prin care se spune sau se susține că ceva este adevărat; vorbire prin care se spune, se afirmă ceva. ♦ (la pl.) Cuvinte care exprimă o afirmare. [Gen. -iei, var. afirmațiune s.f. / cf. fr. affirmation, lat. affirmatio].

AFIRMÁȚIE s. f. 1. enunț prin care se afirmă ceva. 2. (log.) judecată în care se enunță existența unui anumit raport între subiect și predicat. (< fr. affirmation, lat. affirmatio)

AFIRMÁȚIE ~i f. 1) Declarație prin care se spune sau se susține ceva. 2) la pl. Spusele cuiva (care exprimă un adevăr). [G.-D. afirmației; Sil. -ți-e] /<fr. affirmation, lat. affirmatio,~onis

afirmați(un)e f. asigurare, întărire.

*afirmațiune f. (lat. affirmátio, -ónis). Acțiunea de a afirma. – Și -áție și -áre.


Dicționare morfologice

Se indică corespondența dintre forma de bază a unui cuvânt și flexiunile sale.

afirmáție (-ți-e) s. f., art. afirmáția (-ți-a), g.-d. art. afirmáției; pl. afirmáții, art. afirmáțiile (-ți-i-)

afirmáție s. f. (sil. -ți-e), art. afirmáția (sil. -ți-a), g.-d. art. afirmáției; pl. afirmáții, art. afirmáțiile (sil. -ți-i-)


Dicționare relaționale

Nu reprezintă definiții, ci se indică relații între cuvinte.

AFIRMÁȚIE s. cuvânt, declarație, mărturisire, relatare, spusă, vorbă, zisă, (livr.) aserțiune, propoziție, (astăzi rar) parolă, (înv.) voroavă, (fig.) gură. (Nu te lua după ~ lui.)

AFIRMAȚIE s. cuvînt, declarație, mărturisire, relatare, spusă, vorbă, zisă, (livr.) aserțiune, propoziție, (astăzi rar) parolă, (înv.) voroavă, (fig.) gură. (Nu te lua după ~ lui.)


Dicționare specializate

Aceste definiții explică de obicei numai înțelesuri specializate ale cuvintelor.

AFIRMAȚIE. Subst. Afirmație, afirmare, declarație, declarare, spunere (rar), aserțiune (filoz.), susținere. Aprobare, încuviințare; acord, acceptare, accept, consimțămînt, consimțire, asentiment. Recunoaștere, mărturisire, mărturie, depoziție. Confirmare, reafirmare, încredințare, probare; adeverire atestare; demonstrare, demonstrație, întărire, argumentare, argumentație. Teză; propoziție (log., mat.); teoremă. Adj. Afirmativ, declarativ, asertoric (filoz.), aprobativ, aprobator. Recunoscut, declarat. Probant (rar), probator, probatoriu, aprobator; adeveritor, confirmativ. Vb. A afirma, a susține (fig.), a declara. A aproba, a încuviința, a fi de acord, a accepta, a admite, a consimți, a-și da consimțămîntul, a-și da asentimentul. A recunoaște, a mărturisi. A atesta, a adeveri, a certifica, a confirma, a reafirma, a încredința, a demonstra, a proba, a face dovada, a întări, a argumenta. A relata, a spune, a susține. Adv. Da, de acord, bineînțeles, certamente, desigur, mai așa (pop. și fam.), sigur, negreșit, nu-i vorbă, nici vorbă, neîndoios, fără îndoială, (da) cum (să, de) nu, apoi cum, păi cum (pop.), de bună seamă, (în mod) cert, cu certitudine, cu siguranță, firește; pe cuvîntul meu (tău), pe onoarea mea. V. adevăr, aforism, certitudine, consimțămînt.

AFIRMÁȚIE s. f. (cf. fr. affirmation, lat. affirmatio): vorbire prin care se afirmă ceva; formulare cu caracter afirmativ, ca în „Cultivarea limbii române este o acțiune istorică permanentă, colectivă și patriotică” (Dimitrie Macrea); „Am auzit vorbind hărțile istorice” (Adrian Păunescu).

Intrare: afirmație
afirmație substantiv feminin
  • silabație: -ți-e
substantiv feminin (F135)
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • afirmație
  • afirmația
plural
  • afirmații
  • afirmațiile
genitiv-dativ singular
  • afirmații
  • afirmației
plural
  • afirmații
  • afirmațiilor
vocativ singular
plural

afirmație

  • 1. Declarație, susținere a unei păreri (exprimată cu tărie).
    surse: DEX '09 DEX '98 DLRLC DN sinonime: declarație susținere antonime: negație un exemplu
    exemple
    • Esteții formaliști americani afirmă că adevăratele opere de artă nu au și nu trebuie să aibă nici un conținut. Cu asemenea afirmații ei caută să ascundă, să camufleze caracterul extrem de reacționar al «operelor» de artă create de ei. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 342, 6/2.
      surse: DLRLC
    • 1.1. (la) plural Vorbe care exprimă o afirmare.
      surse: DEX '09 DEX '98 DLRLC DN
  • 2. logică Judecată în care se enunță existența unui anumit raport între subiect și predicat.
    surse: MDN '00

etimologie: