2 intrări

10 definiții

acolisíre sf [At: (a. 1818) GCR II, 221 /18 / Pl: ~ri/E: acolisi] 1 (Mol; înv) Ținere de capul cuiva (cu intenții rele) Si: acolisit1 (1), acolisitură (1). 2 (Îvr) Păstrare a ceea ce este cucerit Si: acolisit1 ( 2) acolisitură (2).

acolisí vr [At: (a. 1631) HEM 199 / V: -losí, ocolisí / Pzi: -sesc / E: ngr ἄϰόλησα aor. lui αϰολώ] 1 (Mol; înv) A se ține de capul cuiva (cu intenții rele). 2 (Îvr) A nu lăsa din stăpânire ceea ce este cucerit.

ACOLISÍ, acolisesc, vb. IV Refl. (Înv.) 1. A se lega, a se agăța de cineva, a se ține de capul cuiva cu dușmănie. 2. A nu lăsa din stăpânire ceea ce a cucerit odată. – Din ngr. ekóllissa (aor. lui kollô „a (se) lipi”).

ACOLISÍ, acolisesc, vb. IV. Refl. (Înv.) 1. A se lega, a se agăța de cineva, a se ține de capul cuiva cu dușmănie. 2. A nu lăsa din stăpânire ceea ce a cucerit odată. – Din ngr. ekóllissa (aor. lui kollô „a (se) lipi”).

ACOLISÍ, acolisesc, vb. IV. Refl. (Înv.) 1. A urmări pe cineva, a se ține de capul cuiva cu dușmănie. 2. A nu lăsa din stăpânire ceea ce a apucat o dată. – Ngr. ecollisa.

acolisí (a se ~) (înv.) vb. refl., ind. prez. 3 sg. se acoliséște, imperf. 3 sg. se acoliseá; conj. prez. 3 să se acoliseáscă

acolisí vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. acolisésc, imperf. 3 sg. acoliseá; conj. prez. 3 sg. și pl. acoliseáscă

acolisí, (-sésc, -ít), vb. – A prinde, a apuca. < Ngr. ἀϰολλῶ „a se lipi”, aorist ἀϰόλλησα. Sec. XVII, azi puțin folosit. – Der. acolisitor, adj. (tenace, încăpățînat); acolisitură, s. f. (încăpățînare, stăruință).

ACOLISI vb. (Mold.) A se ține, a se lega de capul cuiva (mai ales cu gînd rău). A: Cînd se va acolisi un om de altul nefiindu-i cela cu nici o deală, așa numai într-o pizmă va vrea să-l ucigă, cela însă nu se va da. PRAV. Ce să acoliseaște Radul-Vodă de cel sărac? CLM, 21v. Ce mai bine ar fi, o, soră, să nu te mai acolisăști de lucrul mieu. B 1779, 36v; cf. DOSOFTEI, VS; CRON. 1689, 37v; CRON. 1707, 34v; PSEUDO-AMIRAS (gl.); CRON. 1732, 28v; NECULCE; CRON. SEC. XVIII, 27v. // B: cf. ÎNDREPTAREA LEGII. Etimologie: ngr. ekóllissa (aor. al lui kolló „a (se) lipi”). Vezi și acolisitură.

acolisésc (mă) v. refl. (ngr. kollô, aor. ekóllisa, lipesc, d. kólla, cleĭ, coală. V. coală). Mold. Rar azĭ. Mă agăț, mă leg de cineva cu gînd răŭ: să nu se maĭ acolisească de Moldova (Nec. Let. 2, 181).

Intrare: acolisire
acolisire substantiv feminin
substantiv feminin (F107)
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular acolisire acolisirea
plural acolisiri acolisirile
genitiv-dativ singular acolisiri acolisirii
plural acolisiri acolisirilor
vocativ singular
plural
Intrare: acolisi
verb (V401)
Surse flexiune: DOR
infinitiv infinitiv lung participiu gerunziu imperativ pers. a II-a
(a) acolisi acolisire acolisit acolisind singular plural
acolisește acolisiți
numărul persoana prezent conjunctiv prezent imperfect perfect simplu mai mult ca perfect
singular I (eu) acolisesc (să) acolisesc acoliseam acolisii acolisisem
a II-a (tu) acolisești (să) acolisești acoliseai acolisiși acolisiseși
a III-a (el, ea) acolisește (să) acolisească acolisea acolisi acolisise
plural I (noi) acolisim (să) acolisim acoliseam acolisirăm acolisiserăm, acolisisem*
a II-a (voi) acolisiți (să) acolisiți acoliseați acolisirăți acolisiserăți, acolisiseți*
a III-a (ei, ele) acolisesc (să) acolisească acoliseau acolisi acolisiseră
* Formă nerecomandată sau greșită – (arată)