2 intrări

abstract (adj.)

  • 1. Care este gândit în mod separat de înfățișarea materială, de exemplele particulare, de ansamblul concret (senzorial) din care face parte; care este detașat de obiecte, de fenomene sau de relațiile în care există în realitate.
    surse: DEX '09 2 exemple
    exemple
    • Tratare abstractă.
      surse: DLRLC
    • Susținând că adevărul este totdeauna concret, dialectica marxistă nu se ridică împotriva cuvintelor abstracte în general, ci numai împotriva cuvintelor abstracte lipsite de sens. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 350, 6/6.
      surse: DLRLC
    • diferențiere Care rezultă dintr-un proces de abstracție, care este detașat de raporturi sau de legături concrete.
      surse: DLRLC
    • diferențiere Care este rezultatul unei abstracții; care este imperceptibil prin simțuri.
      surse: DN
    • 1.1. Număr abstract = număr care nu este însoțit de nici o specificare, care nu exprimă obiecte putând fi numărate sau măsurate.
      surse: DN DLRLC matematică un exemplu
      exemple
      • 3, 8, 29 sunt numere abstracte.
        surse: DLRLC
    • 1.2. Substantiv abstract = substantiv care numește o însușire sau o calitate, și nu un obiect concret.
      surse: DN DLRLC un exemplu
      exemple
      • «Frumusețe», «curaj», «înțelepciune» sunt substantive abstracte.
        surse: DLRLC
    • 1.3. Artă abstractă = curent apărut în artele plastice europene la începutul secolului XX, care se caracterizează prin intelectualizarea, reducția abstractă și încifrarea imaginii.
      surse: DN MDN '00 sinonime: abstracționism
    • 1.4. Abstract verbal = substantiv derivat de la un verb și denumind acțiunea acestuia.
      exemple
      • În expresia «culesul viilor», substantivul «cules» este abstract verbal. Substantivul «cântare» este un abstract verbal al verbului «a cânta».
        surse: DLRLC
    • 1.5. În abstract = pe bază de deducții logice, teoretice, fără legătură cu datele sau cu faptele concrete.
      surse: DEX '09 DEX '98 DLRLC DN locuțiune adverbială un exemplu
      exemple
      • O infracțiune nu trebuie judecată în abstract.
        surse: DLRLC
  • 2. Conceput în mod prea general, prea teoretic.
    surse: DEX '09 DEX '98 DLRLC DN un exemplu
    exemple
    • Conducerea abstractă, generală, necompetentă favorizează birocratismul și degenerează în birocratism. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2581.
      surse: DLRLC
    • 2.1. Greu de înțeles din cauza lipsei de ilustrări concrete.
      surse: DEX '09 DEX '98 DLRLC DN prin extensiune
  • 3. Care are sens abstract.
    surse: DEX '09 DEX '98

etimologie:

abstract (s.n.)

  • 1. Moment al procesului cunoașterii care constă în desprinderea mintală a determinărilor fundamentale, generale ale obiectului studiat.
    surse: DEX '09
    • diferențiere Categorie filozofică desemnând cunoașterea proprietăților esențiale și generale ale obiectelor și fenomenelor.
      surse: DN
    • 1.1. Artă abstractă = arta care nu caută să reprezinte elementele realității obiective; artă nonfigurativă.
      surse: DEX '09 sinonime: abstracționism
  • 2. Expunere sumară a conținutului esențial al unei lucrări.
    surse: DN
  • 3. Cuvânt care are sens abstract.
    surse: DEX '09 DEX '98
    • diferențiere Parte de vorbire provenită prin derivare cu sufixe sau prin conversiuni de la o altă parte de vorbire, având un sens abstract.
      surse: MDN '00
    • 3.1. Abstract verbal = substantiv care provine dintr-un verb și exprimă acțiunea verbului respectiv.
      surse: DEX '09 DEX '98 DN
    • 3.2. În abstract = pe bază de deducții logice; rupt de realitate.
      surse: DN

etimologie:

9 definiții

abstráct, -ă [At: MAIORESCU, L. 39 / Pl: ~cți, -e / E: lat abstractus] 1 a Care se poate percepe doar prin procese mentale, de separare și generalizare a însușirilor caracteristice unui grup de obiecte sau de fenomene. 2-3 a, sn (Grm; șîs) Cuvânt ~ Cuvânt cu sensul abstract (1).

ABSTRÁCT adj. 1. teoretic. (Ipoteze ~.) 2. conceptual, noțional. (Conținut ~ al unui enunț.) 3. nonfigurativ. (Artă ~.)

Abstract ≠ concret, palpabil, sesizabil

abstráct, -ă, abstracți, -e, adj. 1. Care este gîndit separat de contextul real, concret, din care face parte. 2. Conceput în mod prea general; greu de înțeles (din lipsă de exemplificări concrelte).

abstract a. 1. care exprimă calitatea în afară de obiectul ei (o pură creațiune a spiritului): negreață, bunătate; științe abstracte, științe pure ca matematicele, în opozițiune cu cele aplicate; 2. fig. greu de pătruns: e prea abstract; 3. Aritm. care exprimă numărul fără alăturarea obiectului numărat: 1, 2, etc.

*abstráct, -ă adj. (lat. abstractus; abs, de la, și tráhere, a trage). Care arată calitatea unuĭ lucru făcînd abstracțiune de el = albeață bunătate. Metafizic, greŭ de înțeles: științe abstracte, scriitor abstract. Preocupat: spirit abstract. Aritm. Număr abstract, care spune numaĭ cîte unitățĭ sĭnt fără să le spună felu. S. n. Ceĭa ce e abstract, în opoz. cu concret. Adv. În mod abstract.


Definiții din dicționare specializate

Aceste definiții pot explica numai anumite înțelesuri ale cuvintelor.

ABSTRÁCT adj. 1. teoretic. (Ipoteze ~.) 2. conceptual, noțional. (Conținut ~ al unui enunț.)

ABSTRÁCT s. n. (< adj. abstract, -ă < lat. abstractus, cf. fr. abstrait): parte de vorbire care denumește o noțiune abstractă, cu conținut lexical nereprezentabil în planul senzorial, provenită de la o altă parte de vorbire prin derivare cu sufixe sau prin conversiune. ◊ ~ verbál: substantiv care denumește o acțiune, provenit de la un verb (prin derivare cu sufixele -eală, -ință și -itură și prin conversiune de la infinitiv sau de la supin) – amețeală (< ameți + -eală), biruință (< birui + -ință), lovitură (< lovi + -itură); trecerea (< infinitivul trecere), mersul (< supinul de mers) etc. ◊ ~ al calității: substantiv provenit prin derivare cu sufixe de la un adjectiv – bunătate (< bun + -ătate), limpezime (< limpede + -ime), simplitate (< simplu + -itate) etc.

ABSTRÁCT, -Ă adj. (< lat. abstractus, cf. fr. abstrait): în sintagmele adjectiv abstract, adverb abstract, cuvânt abstract, determinant abstract, determinare abstractă, enunț abstract, limbă abstractă, parte de vorbire abstractă, prepoziție cu semnificație abstractă, sens abstract, substantiv abstract, structură abstractă și verb abstract (v.)

Intrare: abstract (adj.)
abstract (adj.) adjectiv
adjectiv (A2)
Surse flexiune: DOR
masculin feminin
nearticulat articulat nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular abstract abstractul abstractă abstracta
plural abstracți abstracții abstracte abstractele
genitiv-dativ singular abstract abstractului abstracte abstractei
plural abstracți abstracților abstracte abstractelor
vocativ singular
plural
Intrare: abstract (s.n.)
abstract (s.n.) substantiv neutru
substantiv neutru (N1) nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular abstract abstractul
plural abstracte abstractele
genitiv-dativ singular abstract abstractului
plural abstracte abstractelor
vocativ singular
plural

11 definiții încorporate

Aceste definiții sunt deja încorporate în filele „rezultate” și „declinări”. Le prezentăm pentru edificare.

ABSTRÁCT, -Ă, abstracți, -te, adj., s. n. 1. Adj. Care este gândit în mod separat de înfățișarea materială, de exemplele particulare, de ansamblul concret (senzorial) din care face parte; care este detașat de obiecte, de fenomene sau de relațiile în care există în realitate. ◊ Loc. adv. În abstract = pe bază de deducții logice, teoretice, fără legătură cu datele sau cu faptele concrete. 2. S. n. Moment al procesului cunoașterii care constă în desprinderea mintală a determinărilor fundamentale, generale ale obiectului studiat. ◊ Artă abstractă = arta care nu caută să reprezinte elementele realității obiective; artă nonfigurativă, abstracționism. 3. Adj. Conceput în mod prea general, prea teoretic; p. ext. greu de înțeles din cauza lipsei de ilustrări concrete. 4. S. n., adj. (Cuvânt) care are sens abstract (1). ◊ Abstract verbal = substantiv care provine dintr-un verb și exprimă acțiunea verbului respectiv. – Din lat. abstractus, germ. abstrakt, fr. abstrait.

ABSTRÁCT, -Ă, abstracți, -te, adj., s. n. 1. Adj. Care rezultă din separarea și generalizarea însușirilor caracteristice ale unui grup de obiecte sau de fenomene; care este considerat independent, detașat de obiecte, de fenomene sau de relațiile în care există în realitate. ◊ Loc. adv. În abstract = pe bază de deducții logice, teoretice, fără legătură cu datele sau cu faptele concrete. 2. Adj. Conceput în mod prea general, prea teoretic; p. ext. greu de înțeles din cauza lipsei de ilustrări concrete. 3. S. n., adj. (Cuvânt) care are sens abstract (1). ♦ Abstract verbal = substantiv care provine dintr-un verb și exprimă acțiunea verbului respectiv. – Din lat. abstractus, germ. abstrakt, fr. abstrait.

ABSTRÁCT, -Ă, abstracți, -te, adj. (În opoziție cu concret) Care rezultă dintr-un proces de abstracție, care este detașat de raporturi sau de legături concrete. Tratare abstractăSusținând că adevărul este totdeauna concret, dialectica marxistă nu se ridică împotriva cuvintelor abstracte în general, ci numai împotriva cuvintelor abstracte lipsite de sens. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 350, 6/6. ◊ (Mat.) Număr abstract = număr care nu este însoțit de nici o specificare, care nu exprimă obiecte putînd fi numărate sau măsurate. 3, 8, 29 sînt numere abstracte.Substantiv abstract = substantiv care numește o însușire sau o calitate, și nu un obiect concret. «Frumusețe», «curaj», «înțelepciune» sînt substantive abstract. ◊ (Substantivat, în expr.) Abstract verbal = substantiv derivat de la un verb și denumind acțiunea acestuia. În expresia «culesul viilor», substantivul «cules» este abstract verbal. Substantivul «cîntare» este un abstract verbal al verbului «a cînta».Loc. adv. În abstract = pe bază de deducții logice (și nu de date concrete), rupt de viața reală. O infracțiune nu trebuie judecată în abstract. ♦ Care întrunește numai caracterele generale ale unui obiect sau ale unui; fenomen, care este conceput sub aspect (prea) general, (prea) teoretic. Conducerea abstractă, generală, necompetentă favorizează birocratismul și degenerează în birocratism. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2581. ♦ (Despre un proces de gîndire) Care scapă înțelegerii din cauza lipsei elementelor concrete, care este greu de pătruns.

ABSTRÁCT, -Ă, abstracți, -te, adj. 1. Care rezultă din separarea și generalizarea celor mai esențiale particularități proprii unui grup de fenomene; care este detașat de raporturi sau de legături concrete. Știință abstractă. ♦ (Substantivat, n.) Abstract verbal = substantiv derivat de la un verb, denumind acțiunea acestuia. ◊ Loc. adv. În abstract = pe bază de deducții logice (și nu de date concrete); rupt de viața reală. ♦ (Substantivat, n.) Cuvânt abstract (1). 2. Care este conceput (prea) general, (prea) teoretic; greu accesibil înțelegerii. – Germ. abstrakt (lat. lit. abstractus).

abstráct1 adj. m., pl. abstrácți; f. abstráctă, pl. abstrácte

abstráct2 s. n., (elemente) pl. abstrácte

abstráct s. n. (sil. mf. abs-), pl. abstrácte

abstráct adj. m. (sil. mf. abs-), pl. abstrácți; f. sg. abstráctă, pl. abstrácte

ABSTRÁCT, -Ă adj. (op. concret) Care este rezultatul unei abstracții; care este imperceptibil prin simțuri. ◊ (Mat.) Număr abstract = număr căruia nu i se alătură obiectul numărat; (gram.) substantiv abstract = substantiv care denumește o noțiune abstractă; artă abstractă v. abstracționism (2) [în DN]. // s.n. Abstract verbal = substantiv derivat de la un verb, denumind acțiunea acestuia. ◊ În abstract = pe bază de deducții logice; rupt de realitate. ♦ Conceput sub un aspect general, teoretic; (despre un proces de gândire) greu de înțeles, bazat numai pe abstracții. // s.n. 1. Categorie filozofică desemnând cunoașterea proprietăților esențiale și generale ale obiectelor și fenomenelor. 2. Expunere sumară a conținutului esențial al unei lucrări. [< lat. abstractus, cf. fr. abstrait].

abstráct, -ă I. adj. gândit în mod separat de ansamblul concret, real. ◊ în ~ = pe bază de deducții logice; exprimat (prea) general, teoretic; (despre un proces de gândire) greu de înțeles; (mat.) număr ~ = număr căruia nu i se alătură obiectul numărat; artă ~ă = curent apărut în artele plastice europene la începutul sec. XX, care se caracterizează prin intelectualizarea, reducția abstractă și încifrarea imaginii; abstracționism. II. s. n. 1. parte de vorbire provenită prin derivare cu sufixe sau prin conversiuni de la o altă parte de vorbire, având un sens abstract. ◊ ~ verbal = substantiv care provine de la un verb, denumind acțiunea acestuia. 2. categorie filozofică desemnând cunoașterea proprietăților esențiale și generale. (< germ. abstrakt, lat. abstractus)

ABSTRÁCT ~tă (~ți, ~te) și adverbial 1) (în opoziție cu concret) Care rezultă dintr-un proces de abstracție; care cuprinde trăsăturile generale, detașându-se de raporturile concrete. 2) Care este greu de înțeles din cauza lipsei elementelor concrete. ◊ În ~ a) pe calea deducțiilor logice; b) rupt de realitate. [Sil. abs-tract] /<lat. abstractus, germ. abstrakt