ABSTRACT, -Ă, abstracți, -te, adj., s. n. 1. Adj. Care este gândit în mod separat de înfățișarea materială, de exemplele particulare, de ansamblul concret (senzorial) din care face parte; care este detașat de obiecte, de fenomene sau de relațiile în care există în realitate. ◊ Loc. adv. În abstract = pe bază de deducții logice, teoretice, fără legătură cu datele sau cu faptele concrete. 2. S. n. Moment al procesului cunoașterii care constă în desprinderea mintală a determinărilor fundamentale, generale ale obiectului studiat. ◊ Artă abstractă = arta care nu caută să reprezinte elementele realității obiective; artă nonfigurativă, abstracționism. 3. Adj. Conceput în mod prea general, prea teoretic; p. ext. greu de înțeles din cauza lipsei de ilustrări concrete. 4. S. n., adj. (Cuvânt) care are sens abstract (1). ◊ Abstract verbal = substantiv care provine dintr-un verb și exprimă acțiunea verbului respectiv. – Din lat. abstractus, germ. abstrakt, fr. abstrait.

abstract, ~ă [At: MAIORESCU, L. 39 / Pl: ~cți, ~e / E: lat abstractus] 1 a Care se poate percepe doar prin procese mentale, de separare și generalizare a însușirilor caracteristice unui grup de obiecte sau de fenomene. 2-3 a, sn (Grm; șîs) Cuvânt ~ Cuvânt cu sensul abstract (1).

*ABSTRACT I. adj. 1 Care arată o stare, o însușire, etc. (dor, putere, bunătate, adîncime), în spec. o însușire privită singură, fără să fie raportată la un anumit subiect: termen ~; idee ~ă ¶ 2 🖋 științe ~e, matematicele ¶ 3 📖 Nume ~, substantiv care arată o stare sau o însușire ¶ 4 ± Număr ~, care nu exprimă mărimi reale, obiecte ce se pot măsura sau număra ¶ 5 fig. Greu de înțeles, nepătruns: scriitor ~. II. sbst. Ceea ce e abstract: să nu confundăm ~ul cu concretul [lat. cu accepțiunile fr. a b s t r a i t].

ABSTRACT, -Ă, abstracți, -te, adj., s. n. 1. Adj. Care rezultă din separarea și generalizarea însușirilor caracteristice ale unui grup de obiecte sau de fenomene; care este considerat independent, detașat de obiecte, de fenomene sau de relațiile în care există în realitate. ◊ Loc. adv. În abstract = pe bază de deducții logice, teoretice, fără legătură cu datele sau cu faptele concrete. 2. Adj. Conceput în mod prea general, prea teoretic; p. ext. greu de înțeles din cauza lipsei de ilustrări concrete. 3. S. n., adj. (Cuvânt) care are sens abstract (1). ♦ Abstract verbal = substantiv care provine dintr-un verb și exprimă acțiunea verbului respectiv. – Din lat. abstractus, germ. abstrakt, fr. abstrait.

ABSTRACT, -Ă adj. (op. concret) Care este rezultatul unei abstracții; care este imperceptibil prin simțuri. ◊ (Mat.) Număr abstract = număr căruia nu i se alătură obiectul numărat; (gram.) substantiv abstract = substantiv care denumește o noțiune abstractă; artă abstractă v. abstracționism (2) [în DN]. // s.n. Abstract verbal = substantiv derivat de la un verb, denumind acțiunea acestuia. ◊ În abstract = pe bază de deducții logice; rupt de realitate. ♦ Conceput sub un aspect general, teoretic; (despre un proces de gîndire) greu de înțeles, bazat numai pe abstracții. // s.n. 1. Categorie filozofică desemnînd cunoașterea proprietăților esențiale și generale ale obiectelor și fenomenelor. 2. Expunere sumară a conținutului esențial al unei lucrări. [< lat. abstractus, cf. fr. abstrait].

abstract, -ă I. adj. gândit în mod separat de ansamblul concret, real. ◊ în ~ = pe bază de deducții logice; exprimat (prea) general, teoretic; (despre un proces de gândire) greu de înțeles; (mat.) număr ~ = număr căruia nu i se alătură obiectul numărat; artă ~ă = curent apărut în artele plastice europene la începutul sec. XX, care se caracterizează prin intelectualizarea, reducția abstractă și încifrarea imaginii; abstracționism. II. s. n. 1. parte de vorbire provenită prin derivare cu sufixe sau prin conversiuni de la o altă parte de vorbire, având un sens abstract. ◊ ~ verbal = substantiv care provine de la un verb, denumind acțiunea acestuia. 2. categorie filozofică desemnând cunoașterea proprietăților esențiale și generale. (< germ. abstrakt, lat. abstractus)

*abstráct, -ă adj. (lat. abstractus; abs, de la, și tráhere, a trage). Care arată calitatea unuĭ lucru făcînd abstracțiune de el = albeață bunătate. Metafizic, greŭ de înțeles: științe abstracte, scriitor abstract. Preocupat: spirit abstract. Aritm. Număr abstract, care spune numaĭ cîte unitățĭ sĭnt fără să le spună felu. S. n. Ceĭa ce e abstract, în opoz. cu concret. Adv. În mod abstract.

abstract² s. n., (elemente) pl. abstracte

abstract² s. n., (elemente) pl. abstracte

abstract s. n. (sil. mf. abs-), pl. abstracte

abstract

ABSTRACT s. n. (< adj. abstract, -ă < lat. abstractus, cf. fr. abstrait): parte de vorbire care denumește o noțiune abstractă, cu conținut lexical nereprezentabil în planul senzorial, provenită de la o altă parte de vorbire prin derivare cu sufixe sau prin conversiune. ◊ ~ verbal: substantiv care denumește o acțiune, provenit de la un verb (prin derivare cu sufixele -eală, -ință și -itură și prin conversiune de la infinitiv sau de la supin) – amețeală (< ameți + -eală), biruință (< birui + -ință), lovitură (< lovi + -itură); trecerea (< infinitivul trecere), mersul (< supinul de mers) etc. ◊ ~ al calității: substantiv provenit prin derivare cu sufixe de la un adjectiv – bunătate (< bun + -ătate), limpezime (< limpede + -ime), simplitate (< simplu + -itate) etc.

ABSTRACT 1. în analiza componențială*, trăsătură semantică distinctivă* (vezi SEM) relevantă în descompunerea semantică a lexemelor aparținând clasei substantivului. în semantica generativă*, trăsătură semantică inerentă* introdusă prin regulile de subcategorizare* non-contextuală a substantivelor; se opune trăsăturii [+ Concret], 2. Substantiv ~ Clasă lexico-gramaticală de substantive caracterizate prin trăsătura inerentă [+ Abstract]. Relevanța morfologică a clasei constă în co-ocurența cu trăsătura [- Numărabil], întreaga clasă având caracteristica de substantive defective* de plural, iar cea sintactică, în posibilitatea combinării, la singular, cu determinanții cantitativi mult(ă), atât(a), cât(ă), contexte neacceptate de substantivele numărabile; *mult scaun, *multă fată. 3. Sufix ~ Clasă de sufixe* lexicale care, atașate la baze* verbale (ex. vânzare, făgăduială, biruință), adjectivale (ex. fierbințeală, cruzime, măreție, răutate) și, mai rar, substantivale (ex. feciorie), servesc la derivarea* clasei largi a substantivelor abstracte (vezi 2). 4. ~ verbal Clasă de substantive abstracte (vezi 2) obținute din verbe fie prin conversiune*; infinitive lungi și supine substantivate (ex. plecarea tatei, mersul pe jos; vezi SUBSTANTIVARE), fie prin derivare* cu sufixe purtătoare de sens abstract (vezi 3; ex. vânzare, plecăciune). Sintactic, clasa abstractelor verbale se distinge prin păstrarea unor disponibilități de combinare specifice verbului (de ex. trimitere de ajutoare sinistraților, sustragerea de la răspundere, dorința să...), caracterizându-se, în ansamblu, printr-un amestec de determinanți de tip verbal și de tip nominal (vezi, de ex., construcția: sustragerea repetată de la răspundere, unde determinantul adjectival este impus de substantiv, iar construcția prepozițională reflectă regimul verbului de origine: a se sustrage de la...). Tipologic, româna se distinge printr-o sensibilitate deosebită față de parametrul abstractului verbal (vezi și NOMINALIZARE), creându-și, în raport cu alte limbi romanice, forme speciale de abstracte verbale: infinitivul lung* și supinul* substantivat și diferențiind două forme de infinitiv (lung și scurt*) și două tipuri de supin (supinul nominal și cel verbal), distincte și ca grad de nominalizare. G.P.D.