abstract (s.n.)

abstract (s.n.)

  • 1. Moment al procesului cunoașterii care constă în desprinderea mintală a determinărilor fundamentale, generale ale obiectului studiat.
    surse: DEX '09
    • diferențiere Categorie filozofică desemnând cunoașterea proprietăților esențiale și generale ale obiectelor și fenomenelor.
      surse: DN
    • 1.1. Artă abstractă = arta care nu caută să reprezinte elementele realității obiective; artă nonfigurativă.
      surse: DEX '09 sinonime: abstracționism
  • 2. Expunere sumară a conținutului esențial al unei lucrări.
    surse: DN
  • 3. Cuvânt care are sens abstract.
    surse: DEX '09 DEX '98
    • diferențiere Parte de vorbire provenită prin derivare cu sufixe sau prin conversiuni de la o altă parte de vorbire, având un sens abstract.
      surse: MDN '00
    • 3.1. Abstract verbal = substantiv care provine dintr-un verb și exprimă acțiunea verbului respectiv.
      surse: DEX '09 DEX '98 DN
    • 3.2. În abstract = pe bază de deducții logice; rupt de realitate.
      surse: DN

etimologie:

3 definiții

abstráct, -ă [At: MAIORESCU, L. 39 / Pl: ~cți, -e / E: lat abstractus] 1 a Care se poate percepe doar prin procese mentale, de separare și generalizare a însușirilor caracteristice unui grup de obiecte sau de fenomene. 2-3 a, sn (Grm; șîs) Cuvânt ~ Cuvânt cu sensul abstract (1).

*abstráct, -ă adj. (lat. abstractus; abs, de la, și tráhere, a trage). Care arată calitatea unuĭ lucru făcînd abstracțiune de el = albeață bunătate. Metafizic, greŭ de înțeles: științe abstracte, scriitor abstract. Preocupat: spirit abstract. Aritm. Număr abstract, care spune numaĭ cîte unitățĭ sĭnt fără să le spună felu. S. n. Ceĭa ce e abstract, în opoz. cu concret. Adv. În mod abstract.


Definiții din dicționare specializate

Aceste definiții pot explica numai anumite înțelesuri ale cuvintelor.

ABSTRÁCT s. n. (< adj. abstract, -ă < lat. abstractus, cf. fr. abstrait): parte de vorbire care denumește o noțiune abstractă, cu conținut lexical nereprezentabil în planul senzorial, provenită de la o altă parte de vorbire prin derivare cu sufixe sau prin conversiune. ◊ ~ verbál: substantiv care denumește o acțiune, provenit de la un verb (prin derivare cu sufixele -eală, -ință și -itură și prin conversiune de la infinitiv sau de la supin) – amețeală (< ameți + -eală), biruință (< birui + -ință), lovitură (< lovi + -itură); trecerea (< infinitivul trecere), mersul (< supinul de mers) etc. ◊ ~ al calității: substantiv provenit prin derivare cu sufixe de la un adjectiv – bunătate (< bun + -ătate), limpezime (< limpede + -ime), simplitate (< simplu + -itate) etc.

Intrare: abstract (s.n.)
abstract (s.n.) substantiv neutru
substantiv neutru (N1) nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular abstract abstractul
plural abstracte abstractele
genitiv-dativ singular abstract abstractului
plural abstracte abstractelor
vocativ singular
plural

6 definiții încorporate

Aceste definiții sunt deja încorporate în filele „rezultate” și „declinări”. Le prezentăm pentru edificare.

ABSTRÁCT, -Ă, abstracți, -te, adj., s. n. 1. Adj. Care este gândit în mod separat de înfățișarea materială, de exemplele particulare, de ansamblul concret (senzorial) din care face parte; care este detașat de obiecte, de fenomene sau de relațiile în care există în realitate. ◊ Loc. adv. În abstract = pe bază de deducții logice, teoretice, fără legătură cu datele sau cu faptele concrete. 2. S. n. Moment al procesului cunoașterii care constă în desprinderea mintală a determinărilor fundamentale, generale ale obiectului studiat. ◊ Artă abstractă = arta care nu caută să reprezinte elementele realității obiective; artă nonfigurativă, abstracționism. 3. Adj. Conceput în mod prea general, prea teoretic; p. ext. greu de înțeles din cauza lipsei de ilustrări concrete. 4. S. n., adj. (Cuvânt) care are sens abstract (1). ◊ Abstract verbal = substantiv care provine dintr-un verb și exprimă acțiunea verbului respectiv. – Din lat. abstractus, germ. abstrakt, fr. abstrait.

ABSTRÁCT, -Ă, abstracți, -te, adj., s. n. 1. Adj. Care rezultă din separarea și generalizarea însușirilor caracteristice ale unui grup de obiecte sau de fenomene; care este considerat independent, detașat de obiecte, de fenomene sau de relațiile în care există în realitate. ◊ Loc. adv. În abstract = pe bază de deducții logice, teoretice, fără legătură cu datele sau cu faptele concrete. 2. Adj. Conceput în mod prea general, prea teoretic; p. ext. greu de înțeles din cauza lipsei de ilustrări concrete. 3. S. n., adj. (Cuvânt) care are sens abstract (1). ♦ Abstract verbal = substantiv care provine dintr-un verb și exprimă acțiunea verbului respectiv. – Din lat. abstractus, germ. abstrakt, fr. abstrait.

abstráct2 s. n., (elemente) pl. abstrácte

abstráct s. n. (sil. mf. abs-), pl. abstrácte

ABSTRÁCT, -Ă adj. (op. concret) Care este rezultatul unei abstracții; care este imperceptibil prin simțuri. ◊ (Mat.) Număr abstract = număr căruia nu i se alătură obiectul numărat; (gram.) substantiv abstract = substantiv care denumește o noțiune abstractă; artă abstractă v. abstracționism (2) [în DN]. // s.n. Abstract verbal = substantiv derivat de la un verb, denumind acțiunea acestuia. ◊ În abstract = pe bază de deducții logice; rupt de realitate. ♦ Conceput sub un aspect general, teoretic; (despre un proces de gândire) greu de înțeles, bazat numai pe abstracții. // s.n. 1. Categorie filozofică desemnând cunoașterea proprietăților esențiale și generale ale obiectelor și fenomenelor. 2. Expunere sumară a conținutului esențial al unei lucrări. [< lat. abstractus, cf. fr. abstrait].

abstráct, -ă I. adj. gândit în mod separat de ansamblul concret, real. ◊ în ~ = pe bază de deducții logice; exprimat (prea) general, teoretic; (despre un proces de gândire) greu de înțeles; (mat.) număr ~ = număr căruia nu i se alătură obiectul numărat; artă ~ă = curent apărut în artele plastice europene la începutul sec. XX, care se caracterizează prin intelectualizarea, reducția abstractă și încifrarea imaginii; abstracționism. II. s. n. 1. parte de vorbire provenită prin derivare cu sufixe sau prin conversiuni de la o altă parte de vorbire, având un sens abstract. ◊ ~ verbal = substantiv care provine de la un verb, denumind acțiunea acestuia. 2. categorie filozofică desemnând cunoașterea proprietăților esențiale și generale. (< germ. abstrakt, lat. abstractus)