ABSTRACT, -Ă, abstracți, -te, adj., s. n. 1. Adj. Care este gândit în mod separat de înfățișarea materială, de exemplele particulare, de ansamblul concret (senzorial) din care face parte; care este detașat de obiecte, de fenomene sau de relațiile în care există în realitate. ◊ Loc. adv. În abstract = pe bază de deducții logice, teoretice, fără legătură cu datele sau cu faptele concrete. 2. S. n. Moment al procesului cunoașterii care constă în desprinderea mintală a determinărilor fundamentale, generale ale obiectului studiat. ◊ Artă abstractă = arta care nu caută să reprezinte elementele realității obiective; artă nonfigurativă, abstracționism. 3. Adj. Conceput în mod prea general, prea teoretic; p. ext. greu de înțeles din cauza lipsei de ilustrări concrete. 4. S. n., adj. (Cuvânt) care are sens abstract (1). ◊ Abstract verbal = substantiv care provine dintr-un verb și exprimă acțiunea verbului respectiv. – Din lat. abstractus, germ. abstrakt, fr. abstrait.

abstract, ~ă [At: MAIORESCU, L. 39 / Pl: ~cți, ~e / E: lat abstractus] 1 a Care se poate percepe doar prin procese mentale, de separare și generalizare a însușirilor caracteristice unui grup de obiecte sau de fenomene. 2-3 a, sn (Grm; șîs) Cuvânt ~ Cuvânt cu sensul abstract (1).

abstracție sf [At: MAIORESCU, D. I, 47 / V: (înv) ~țiune / Pl: ~ii / E: fr abstraction, lat abstractio, -onis] 1 Operație a gândirii prin care se desprind și se rețin unele dintre caracteristicile și relațiile esențiale ale obiectului cercetării. 2 (Ccr) Lucru abstract (1). 3 (Îe) A face ~ de ceva A nu lua în considerare Si: a ignora.

abstracțiune sf vz abstracție

*ABSTRACT I. adj. 1 Care arată o stare, o însușire, etc. (dor, putere, bunătate, adîncime), în spec. o însușire privită singură, fără să fie raportată la un anumit subiect: termen ~; idee ~ă ¶ 2 🖋 științe ~e, matematicele ¶ 3 📖 Nume ~, substantiv care arată o stare sau o însușire ¶ 4 ± Număr ~, care nu exprimă mărimi reale, obiecte ce se pot măsura sau număra ¶ 5 Fig. Greu de înțeles, nepătruns: scriitor ~. II. sbst. Ceea ce e abstract: să nu confundăm ~ul cu concretul [lat. cu accepțiunile fr. a b s t r a i t].

*ABSTRACȚIUNE, *ABSTRACȚIE sf. 1 Faptul de a înlătura cu gîndul elementele străine obiectului de care ne ocupăm; a face ~ (de ceva), a nu se gîndi pentru moment, a lăsa la o parte, a nu pomeni, a nu ținea seamă, a socoti ca și cînd nar exista ¶ 2 🦉 Operațiune a spiritului care consideră în mod izolat o parte numai, o singură însușire a unui obiect, fără a ținea seamă de celelalte; rezultatul acestei acțiuni: minte aplecată spre abstracțiuni [fr. < lat.].

NUMĂR (pl. -mere) sn. 1 Unitate; colecțiune de unități sau de părți dintr’o unitate: ~ cu soț, fără soț; 👉 ABSTRACT I. 1, CARDINAL¹2, CONCRET2, DECIMAL I., FRACȚIONAR, ÎNTREG I. 3, ORDINAL, PRIM ¶ 2 ± Teoria numerelor, ramură a matematicilor în care se studiază proprietățile numerelor ¶ 3 Cantitate nedeterminată, mulțime: un mic ~ de cărți; un mare ~ de soldați; în ~, în cantitatea cerută, în cantitate destul de mare: deputații nu mai sînt în ~; în ~ul, printre; fără ~, nenumărat; la ~, socotindu-se cantitatea, numărul: erau vre-o 60 la ~ ¶ 4 F ~ul unu, de prima calitate, neîntrecut, strașnic: făină ~ul unu; e un bețiv ~ul unu; i-a tras vizirului o săpuneală ~ul unu (CAR.) ¶ 5 📖 Se zice de formele pe care le iau cuvintele variabile pentru a exprima unitatea sau pluralitatea ființelor sau obiectelor pe care le numesc: ~ul singular; ~ul plural ¶ 6 Număr scris sau tipărit pe ceva spre a arăta ordinea pe care o ocupă un lucru într’o colecțiune de lucruri de același fel și cu ajutorul căruia se deosebește de celelalte: ~ul unei case; ~ul paginii unei cărți; ~ul unui bilet de loterie ¶ 7 Bilet de loterie: ~ul 17.432 a cîștigat lotul cel mare ¶ 8 📝 Exemplar dintr’o revistă periodică sau dintr’o gazetă ¶ 9 📆 ~ul de aur, un ciclu de 19 ani, întrebuințat în cronologia din apus, și care corespunde întru cîtva cu „crugul lunii” ¶ 10 (BIBL.) Cartea Numerelor, a patra carte a lui Moisi, în care se cuprinde numărătoarea Israeliților după triburi [lat. numĕrus].

NUME (pl. ~) sn. 1 Cuvîntul cu care numim, cu care arătăm cum se chiamă o persoană, un animal sau un lucru: Ioan, rege, cal, limbă, putere sînt ~; ~ de loc, de munte, de rîu, de femeie, de bărbat; ~le animalelor și plantelor; ~le unei străzi; ~ de botez, nume dat copilului la naștere, la botez; ~ de familie, numele comun întregii familii; a da (un) ~; a pune ~; a purta un ~; a nu avea ~; a-i zice pe ~, a-l numi, a-l chema, a-l arăta cu numele pe care-l are, a-i zice cum îl chiamă; să nu-mi mai zici pe ~, formulă de întărire a celor spuse de cineva, spre a i se da crezare; pe ~, numit, avînd numele de: era p’acolo și tartorul zeilor, pe ~ Joe (ISP.); a striga pe cineva pe ~, a-l chema, a-l striga rostindu-i numele; a nu-i ști de ~, a nu mai ști nimic cu privire la cineva, a nu mai avea nici o veste despre dînsul: la săptămîna am fugit încoace și nu i-am mai știut de ~ (VLAH.); a nu-i mai auzi de ~, a nu se mai ști nimic despre dînsul, a nu mai avea nici o veste despre el: acum nu mai sta pe gînduri, ci te cară, și să nu-ți mai aud de ~ pînă nu mi-l aduci (RET.); i s’a dus ~ele, s’a prăpădit, a pierit; veni-ți-ar ~le! veni-i-ar ~le! să-ți rămîie ~le! blestem adresat cuiva ca să se prăpădească, să moară ¶ 2 Pentru ~le lui Dumnezeu! pentru Dumnezeu! ¶ 3 În ~le, din partea, invocînd puterea, autoritatea: în ~le legii; în ~le regelui; în ~le tatălui ¶ 4 Numai cu ~le, numai în aparență ¶ 5 Cu ~le, subt ~, sub cuvînt, așa zicînd ¶ 6 📖 Substantiv; 👉 ABSTRACT I. 3, COLECTIV3, COMUN I. 8, PROPRIU, MATERIAL l. 4 ¶ 7 Vază, renume, reputație; (P): cine cere nu piere, dar nici ~ bun nu are; a scoate, a-i ieși cuiva ~ bun, ~ rău; (P): decît să-ți iasă ~ rău, mai bine ochii din cap (PANN) ¶ 8 A lua în ~ de bine, de rău, a-i face o reputație bună, rea, a vedea cu ochi buni, răi: toți slujbașii curții o luară în ~ de bine, văzîndu-i vrednicia (ISP.); flăcăii, mai toți, o luaseră în ~ de rău (DLVR.) [lat. nomen].

ABSTRACT, -Ă, abstracți, -te, adj., s. n. 1. Adj. Care rezultă din separarea și generalizarea însușirilor caracteristice ale unui grup de obiecte sau de fenomene; care este considerat independent, detașat de obiecte, de fenomene sau de relațiile în care există în realitate. ◊ Loc. adv. În abstract = pe bază de deducții logice, teoretice, fără legătură cu datele sau cu faptele concrete. 2. Adj. Conceput în mod prea general, prea teoretic; p. ext. greu de înțeles din cauza lipsei de ilustrări concrete. 3. S. n., adj. (Cuvânt) care are sens abstract (1). ♦ Abstract verbal = substantiv care provine dintr-un verb și exprimă acțiunea verbului respectiv. – Din lat. abstractus, germ. abstrakt, fr. abstrait.

ABSTRACT, -Ă, abstracți, -te, adj. (În opoziție cu concret) Care rezultă dintr-un proces de abstracție, care este detașat de raporturi sau de legături concrete. Tratare abstractă ◊ Susținînd că adevărul este totdeauna concret, dialectica marxistă nu se ridică împotriva cuvintelor abstracte în general, ci numai împotriva cuvintelor abstracte lipsite de sens. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 350, 6/6. ◊ (Mat.) Număr abstract = număr care nu este însoțit de nici o specificare, care nu exprimă obiecte putînd fi numărate sau măsurate. 3, 8, 29 sînt numere abstracte. ◊ Substantiv abstract = substantiv care numește o însușire sau o calitate, și nu un obiect concret. «Frumusețe», «curaj», «înțelepciune» sînt substantive abstract. ◊ (Substantivat, în expr.) Abstract verbal = substantiv derivat de la un verb și denumind acțiunea acestuia. În expresia «culesul viilor», substantivul «cules» este abstract verbal. Substantivul «cîntare» este un abstract verbal al verbului «a cînta». ◊ Loc. adv. În abstract = pe bază de deducții logice (și nu de date concrete), rupt de viața reală. O infracțiune nu trebuie judecată în abstract. ♦ Care întrunește numai caracterele generale ale unui obiect sau ale unui; fenomen, care este conceput sub aspect (prea) general, (prea) teoretic. Conducerea abstractă, generală, necompetentă favorizează birocratismul și degenerează în birocratism. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2581. ♦ (Despre un proces de gîndire) Care scapă înțelegerii din cauza lipsei elementelor concrete, care este greu de pătruns.

ABSTRACȚIE, abstracții, s. f. 1. Abstractizare. ◊ Expr. A face abstracție de... = a ignora, a lăsa la o parte, a nu lua în considerare. 2. Lucru abstract. Ce spui d-ta este o pură abstracție. – Pronunțat: -ți-e. – Variantă: abstracțiune s. f.

ABSTRACT, -Ă, abstracți, -te, adj. 1. Care rezultă din separarea și generalizarea celor mai esențiale particularități proprii unui grup de fenomene; care este detașat de raporturi sau de legături concrete. Știință abstractă. ♦ (Substantivat, n.) Abstract verbal = substantiv derivat de la un verb, denumind acțiunea acestuia. ◊ Loc. adv. În abstract = pe bază de deducții logice (și nu de date concrete); rupt de viața reală. ♦ (Substantivat, n.) Cuvînt abstract (1). 2. Care este conceput (prea) general, (prea) teoretic; greu accesibil înțelegerii. – Germ. abstrakt (lat. lit. abstractus).

ABSTRACȚIE, abstracții, s. f. Abstractizare; (concr.) lucru abstract. ◊ Expr. A face abstracție de... = a nu lua în considerare; a ignora. [Var.: abstracțiune s. f.] – Fr. abstraction (lat. lit. abstractio, -onis).

ABSTRACT, -Ă adj. (op. concret) Care este rezultatul unei abstracții; care este imperceptibil prin simțuri. ◊ (Mat.) Număr abstract = număr căruia nu i se alătură obiectul numărat; (gram.) substantiv abstract = substantiv care denumește o noțiune abstractă; artă abstractă v. abstracționism (2) [în DN]. // s.n. Abstract verbal = substantiv derivat de la un verb, denumind acțiunea acestuia. ◊ În abstract = pe bază de deducții logice; rupt de realitate. ♦ Conceput sub un aspect general, teoretic; (despre un proces de gîndire) greu de înțeles, bazat numai pe abstracții. // s.n. 1. Categorie filozofică desemnînd cunoașterea proprietăților esențiale și generale ale obiectelor și fenomenelor. 2. Expunere sumară a conținutului esențial al unei lucrări. [< lat. abstractus, cf. fr. abstrait].

ABSTRACȚIE s.f. (Fil.) Rezultatul procesului de abstractizare (noțiune, concept, categorie). ◊ A face abstracție de = a ignora, a nu lua în considerare. ♦ Lucru abstract. [Gen. -iei, var. abstracțiune s.f. / cf. fr. abstraction, germ. Abstraktion, lat. abstractio].

ABSTRACȚIUNE s.f. v. abstracție.

abstract, -ă I. adj. gândit în mod separat de ansamblul concret, real. ◊ în ~ = pe bază de deducții logice; exprimat (prea) general, teoretic; (despre un proces de gândire) greu de înțeles; (mat.) număr ~ = număr căruia nu i se alătură obiectul numărat; artă ~ă = curent apărut în artele plastice europene la începutul sec. XX, care se caracterizează prin intelectualizarea, reducția abstractă și încifrarea imaginii; abstracționism. II. s. n. 1. parte de vorbire provenită prin derivare cu sufixe sau prin conversiuni de la o altă parte de vorbire, având un sens abstract. ◊ ~ verbal = substantiv care provine de la un verb, denumind acțiunea acestuia. 2. categorie filozofică desemnând cunoașterea proprietăților esențiale și generale. (< germ. abstrakt, lat. abstractus)

abstracție s. f. 1. noțiune, idee rezultată din procesul de abstractizare. 2. abstractizare. ◊ a face ~ de = a nu lua în considerare. (< fr. abstraction, lat. abstractio)

abstract, -ă, abstracți, -e, adj. 1. Care este gîndit separat de contextul real, concret, din care face parte. 2. Conceput în mod prea general; greu de înțeles (din lipsă de exemplificări concrelte).

abstracție, abstracții s.f. Abstractizare; rezultatul abstractizării.

ABSTRACT ~tă (~ți, ~te) și adverbial 1) (în opoziție cu concret) Care rezultă dintr-un proces de abstracție; care cuprinde trăsăturile generale, detașându-se de raporturile concrete. 2) Care este greu de înțeles din cauza lipsei elementelor concrete. ◊ În ~ a) pe calea deducțiilor logice; b) rupt de realitate. [Sil. abs-tract] /<lat. abstractus, germ. abstrakt

ABSTRACȚIE ~i f. Proces al gândirii constând din desprinderea, menținerea și generalizarea însușirilor esențiale ale unor obiecte sau fenomene. ◊ A face ~ de... a nu lua în considerare; a ignora. [G.-D. abstracției; Sil. abs-trac-ți-e] /<fr. abstraction, lat. abstractio, ~onis

abstract a. 1. care exprimă calitatea în afară de obiectul ei (o pură creațiune a spiritului): negreață, bunătate; științe abstracte, științe pure ca matematicele, în opozițiune cu cele aplicate; 2. fig. greu de pătruns: e prea abstract; 3. Aritm. care exprimă numărul fără alăturarea obiectului numărat: 1, 2, etc.

abstracți(un)e f. 1. fapta de a abstrage și rezultatul ei: lucrul abstras, care n’are altă realitate decât în spiritul nostru: fac abstracțiune de, nu țin seamă de...; 2. operațiunea spiritului care separă ceeace este unit în realitate: ex. a considera coloarea unei flori în afară de forma sau de mirosul ei.

*abstráct, -ă adj. (lat. abstractus; abs, de la, și tráhere, a trage). Care arată calitatea unuĭ lucru făcînd abstracțiune de el = albeață bunătate. Metafizic, greŭ de înțeles: științe abstracte, scriitor abstract. Preocupat: spirit abstract. Aritm. Număr abstract, care spune numaĭ cîte unitățĭ sĭnt fără să le spună felu. S. n. Ceĭa ce e abstract, în opoz. cu concret. Adv. În mod abstract.

*abstracțiúne f. (lat. abstráctio, -ónis). f. Operațiunea pin care izolăm în minte lucruri unite: Descartes, făcînd abstracțiune de faimoasa sa sistemă a vîrtejurilor, a fost un mare filosof. Pl. Preocupațiunĭ, visărĭ: e în abstracțiunĭ continue. A face abstracțiune de ceva, a nu considera ceva. – Și -ácție.

abstract¹ adj. m., pl. abstracți; f. abstractă, pl. abstracte

abstracție/abstracțiune (desp. -ți-u-) s. f., art. abstracția (desp. -ți-a) / abstracțiunea, g.-d. art. abstracției/abstracțiunii; pl. abstracții/abstracțiuni, art. abstracțiile (desp. -ți-i-) / abstracțiunile (dar numai: a face abstracție)

abstract¹ adj. m., pl. abstracți; f. abstractă, pl. abstracte

abstracție (-ți-e) / (lucru abstract) abstracțiune (-ți-u-) (dar numai: a face abstracție) s. f., art. abstracția (-ți-a) / abstracțiunea, g.-d. art. abstracției / abstracțiunii; pl. abstracții / abstracțiuni, art. abstracțiile (-ți-i-) / abstracțiunile

abstracțiune v. abstracție

abstract adj. m. (sil. mf. abs-), pl. abstracți; f. sg. abstractă, pl. abstracte

abstracție s. f. (sil. -ți-e; mf. abs-), art. abstracția (sil. -ți-a), g.-d. art. abstracției; pl. abstracții, art. abstracțiile (sil. -ți-i-)

abstract

abstracție

ABSTRACT 1. în analiza componențială*, trăsătură semantică distinctivă* (vezi SEM) relevantă în descompunerea semantică a lexemelor aparținând clasei substantivului. în semantica generativă*, trăsătură semantică inerentă* introdusă prin regulile de subcategorizare* non-contextuală a substantivelor; se opune trăsăturii [+ Concret], 2. Substantiv ~ Clasă lexico-gramaticală de substantive caracterizate prin trăsătura inerentă [+ Abstract]. Relevanța morfologică a clasei constă în co-ocurența cu trăsătura [- Numărabil], întreaga clasă având caracteristica de substantive defective* de plural, iar cea sintactică, în posibilitatea combinării, la singular, cu determinanții cantitativi mult(ă), atât(a), cât(ă), contexte neacceptate de substantivele numărabile; *mult scaun, *multă fată. 3. Sufix ~ Clasă de sufixe* lexicale care, atașate la baze* verbale (ex. vânzare, făgăduială, biruință), adjectivale (ex. fierbințeală, cruzime, măreție, răutate) și, mai rar, substantivale (ex. feciorie), servesc la derivarea* clasei largi a substantivelor abstracte (vezi 2). 4. ~ verbal Clasă de substantive abstracte (vezi 2) obținute din verbe fie prin conversiune*; infinitive lungi și supine substantivate (ex. plecarea tatei, mersul pe jos; vezi SUBSTANTIVARE), fie prin derivare* cu sufixe purtătoare de sens abstract (vezi 3; ex. vânzare, plecăciune). Sintactic, clasa abstractelor verbale se distinge prin păstrarea unor disponibilități de combinare specifice verbului (de ex. trimitere de ajutoare sinistraților, sustragerea de la răspundere, dorința să...), caracterizându-se, în ansamblu, printr-un amestec de determinanți de tip verbal și de tip nominal (vezi, de ex., construcția: sustragerea repetată de la răspundere, unde determinantul adjectival este impus de substantiv, iar construcția prepozițională reflectă regimul verbului de origine: a se sustrage de la...). Tipologic, româna se distinge printr-o sensibilitate deosebită față de parametrul abstractului verbal (vezi și NOMINALIZARE), creându-și, în raport cu alte limbi romanice, forme speciale de abstracte verbale: infinitivul lung* și supinul* substantivat și diferențiind două forme de infinitiv (lung și scurt*) și două tipuri de supin (supinul nominal și cel verbal), distincte și ca grad de nominalizare. G.P.D.

ABSTRACT, -Ă adj. (< lat. abstractus, cf. fr. abstrait): în sintagmele adjectiv abstract, adverb abstract, cuvânt abstract, determinant abstract, determinare abstractă, enunț abstract, limbă abstractă, parte de vorbire abstractă, prepoziție cu semnificație abstractă, sens abstract, substantiv abstract, structură abstractă și verb abstract (v.)

ABSTRACT adj. 1. teoretic. (Ipoteze ~.) 2. conceptual, noțional. (Conținut ~ al unui enunț.) 3. nonfigurativ. (Artă ~.)

ABSTRACȚIE s. abstractizare.

ABSTRACT adj. 1. teoretic. (Ipoteze ~.) 2. conceptual, noțional. (Conținut ~ al unui enunț.)

ABSTRACȚIE s. abstractizare.

Abstract ≠ concret, palpabil, sesizabil

ABSTRACȚIE (ABSTRACȚIUNE) A face abstracție de… = A nu lua în considerare, a nu ține seama de…, a renunța la…: Căci, abstracție făcând de la milioanele de bani […] mai rămâne în paharul destul de amar băut pân-acum drojdia asigurărilor formale din declararea de recunoaștere […] (MIHAI EMINESCU) Însă celui care vorbește în public despre o carte de maxime a unui contemporan în viață, i se impune, credem, să facă abstracție de acest caracter liric al maximei […] (PAUL ZARIFOPOL)