2 intrări

abilitare

  • 1. Acțiunea de a abilita și rezultatul ei.
    surse: DEX '09 DLRM DN rar
    • 1.1. Acordare a unui grad, a unui drept.
      surse: DEXI
    • 1.2. Împuternicire pentru o acțiune juridică.
      surse: DEXI științe juridice
    • 1.3. Recunoaștere, în urma unui examen a calității de profesor sau docent.
      surse: MDA2 învechit
      • 1.3.1. Recunoaștere a calificării unei persoane.
        surse: MDA2 prin extensiune

etimologie:

  • vezi abilita
    surse: DN MDA2 DEXI DEX '09 DLRM

abilita

  • 1. A califica o persoană în urma unui examen pentru un post universitar.
    surse: DEX '09 sinonime: atesta
    • diferențiere (Germanism) A recunoaște unei persoane, în urma unui examen, calitatea de profesor sau docent.
      surse: DLRLC DLRM MDA2 învechit
    • 1.1. A recunoaște unei persoane o calificare.
      surse: MDA2 DN MDN '00 NODEX prin extensiune
  • surse: DEX '09 MDN '00
  • 3. A face pe cineva apt pentru săvârșirea unui act juridic.
    surse: MDA2 MDN '00 științe juridice

etimologie:

3 definiții

abilitá vb. I. tr. 1 A conferi cuiva dreptul de a practica o anumită profesie, de a desfășura o anumită activitate (în urma unei probe, a unui examen); a acorda un grad, un titlu. 2 (jur.) A împuternici, a face pe cineva apt pentru a săvârși un act juridic. • prez.ind. -ez. /<germ. habilitieren, fr. habiliter, cf. lat. habilitāre.

ABILITÁ vb. v. autoriza, delega, împuternici, învesti.

*abilitéz v. tr. (lat. habilito, -áre. V. reabilitez). Fac abil, daŭ abilitate (putere) pin [!] lege saŭ examin [!]: a abilita pe cineva ca docent.

Intrare: abilitare
abilitațiune substantiv feminin
substantiv feminin (F107) nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular abilitațiune abilitațiunea
plural abilitațiuni abilitațiunile
genitiv-dativ singular abilitațiuni abilitațiunii
plural abilitațiuni abilitațiunilor
vocativ singular
plural
abilitare substantiv feminin
substantiv feminin (F113)
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular abilitare abilitarea
plural abilitări abilitările
genitiv-dativ singular abilitări abilitării
plural abilitări abilitărilor
vocativ singular
plural
Intrare: abilita
verb (VT201)
Surse flexiune: DOR
infinitiv infinitiv lung participiu gerunziu imperativ pers. a II-a
(a) abilita abilitare abilitat abilitând singular plural
abilitea abilitați
numărul persoana prezent conjunctiv prezent imperfect perfect simplu mai mult ca perfect
singular I (eu) abilitez (să) abilitez abilitam abilitai abilitasem
a II-a (tu) abilitezi (să) abilitezi abilitai abilitași abilitaseși
a III-a (el, ea) abilitea (să) abiliteze abilita abilită abilitase
plural I (noi) abilităm (să) abilităm abilitam abilitarăm abilitaserăm, abilitasem*
a II-a (voi) abilitați (să) abilitați abilitați abilitarăți abilitaserăți, abilitaseți*
a III-a (ei, ele) abilitea (să) abiliteze abilitau abilita abilitaseră
* Formă nerecomandată sau greșită – (arată)

19 definiții încorporate

Aceste definiții sunt deja încorporate în filele „rezultate” și „conjugări / declinări”. Le prezentăm pentru edificare.

ABILITÁRE, abilitări, s. f. (Rar) Acțiunea de a abilita și rezultatul ei. – V. abilita.

ABILITÁRE, abilitări, s. f. (Rar) Acțiunea de a abilita și rezultatul ei. – V. abilita.

ABILITÁRE, abilitări, s. f. (Rar) Acțiunea de a abilita și rezultatul ei.

abilitáre s.f. 1 Acordare a unui grad, a unui drept. 2 (jur.) Împuternicire pentru o acțiune juridică. • pl. -ări. /v. abilita.

abilitáre s. f., g.-d. art. abilitắrii; pl. abilitắri

abilitáre s. f., g.-d. art. abilitării; pl. abilitări

abilitare sf [At: MDA ms / PI: ~tări / E: abilita] 1-2 (înv) Recunoaștere, în urma unui examen a calității de profesor sau docent. 3 (Pex) Recunoaștere a calificării unei persoane.

ABILITÁRE s.f. Acțiunea de a abilita și rezultatul ei. [< abilita].

ABILITÁ, abilitez, vb. I. Tranz. 1. A califica o persoană în urma unui examen pentru un post universitar; a atesta. 2. A împuternici. – Din fr. habiliter, lat. habilitare.

ABILITÁ, abilitez, vb. I. Tranz. 1. A califica o persoană în urma unui examen pentru un post universitar; a atesta. 2. A împuternici. – Din germ. habilitieren.

ABILITÁ, abilitez, vb. I. Tranz. (Germanism învechit) A recunoaște unei persoane, în urma unui examen, calitatea de docent.

ABILITÁ, abilitez, vb. I. Tranz. (Germanism) A recunoaște unei persoane, în urma unui examen, o anumită calificare (în trecut, calitatea de docent). – Germ. habilitieren (lat. lit. habilitare).

abilitá (a ~) vb., ind. prez. 3 abiliteáză

abilitá vb., ind. prez. 1 sg. abilitéz; 3 sg. și pl. abiliteáză

abilita vt [At: CADE / Pzi: -téz / E: ger habilitieren, fr habiliter, lat habilitare] 1-2 (înv) A recunoaște cuiva, în urma unui examen, calitatea de profesor sau docent. 3 (Pex) A recunoaște unei persoane o calificare. 4 (Jur) A face pe cineva apt pentru săvârșirea unui act juridic.

ABILITÁ vb. I. tr. A da cuiva un anumit titlu, un grad etc., a conferi dreptul de a practica o anumită profesiune. [P.i. -tez. / < germ. habilitieren, cf. lat. habilitare].

abilitá vb. tr. 1. a conferi dreptul de a practica o anumită profesiune, în urma unui examen sau concurs. 2. a conferi un anumit titlu, grad etc.; a face apt; a împuternici. (< germ. habilitieren, lat. habilitare)

A ABILIT/Á ~éz tranz. (persoane) A aprecia acordând un titlu, un grad, un drept. /<germ. habilitieren, lat. habilitare

*abilitațiúne f. (lat. habilitatio, -ónis). Acțiunea de a abilita. – Și -áție, dar ob. -áre.