ȚARCĂ, țărci, s. f. 1. (Ornit.; pop. și reg.) Coțofană. ◊ Expr. A-i umbla (cuiva) gura ca la (o) țarcă = a fi limbut, a vorbi mult și fără rost. A sta ca țarca în par = a fi gata de plecare. 2. Fig. (Depr.) Gură (considerată ca organ al vorbirii). 3. Epitet depreciativ dat unei femei care vorbește mult. – Din magh. szarka.

sarc-^[1] ec vz sarco- corectat(ă)

sarcă¹ sf [At: GRECU, P. 392 / E: ngr σάρκα „carne”] (Grî) Culoare folosită odinioară de pictori pentru redarea carnației.

sarcă² sf vz țarcă¹

sarco- [At: DN³ / E: fr sarc(o)-, -sarque] Element prim de compunere savantă cu semnificația: 1 Carne. 2 Mușchi. 3 Sarcom.

sârcă^[1] sf vz țarcă¹ corectat(ă)

șarc² sn [At: CHEST. IV/68 / Pl: ~uri / E: ns cf șar¹] (Reg) 1 Șanț¹ (4) făcut prin holdă pentru scurgerea apei. 2 Loc adânc într-o apă stătătoare.

șarc¹ sn [At: L. COSTIN, GR. BĂN. 191 / V: (reg) ~ă (Pl: șărci) șargă (Pl: șărgi) sf / Pl: ~uri / E: srb šarka cf mg sarok] (Ban; Trs) Balama (1).

șarcă sf vz șarc¹

șargă⁴ sf vz șarc¹

țarcă¹ sf [At: MOLNAR, D. 89/14 / V: (reg) țea~, (Trs; Mar) sar~ / Pl: țărci, (reg) ~rce / E: mg szarka] 1 (Reg) Pasăre din familia corvidelor, de mărimea unui porumbel, cu coada lungă, cu penele de pe spate negre, lucioase, iar cu cele de pe piept și de pe partea inferioară a aripilor albe Si: coțofană, (reg) țărcușă (Pica pica). 2 (Îe) A-i umbla (cuiva) gura ca la (o) ~ (sau ca la țărci) sau a vorbi ca o ~ A vorbi mult și fără rost. 3 (Îe) A sta ca ~ca în par A fi gata de plecare. 4 (Îe) Sare cu ~ca din par în par Se zice despre cineva care n-are astâmpăr. 5 (Îs) Cap de ~ Se zice despre un om prost. 6 (Iht; reg; îc) ~-de-mare Scoicar (Haematopus ostralegus). 7 (Iht; îac) Pescărel (Alcedo atthis). 8 (Trs; Mol; îc) ~-de-iarnă Numele unei păsări din genul sfrânciocilor, nedefinită mai îndeaproape (Lanius). 9 (Dep) Epitet dat unei persoane (mai ales unui bărbat) care merge iute și săltat. 10 (Fig; dep) Gură (considerată ca organ al vorbirii). 11 (Dep) Epitet dat unei femei limbute. 12 (Reg) Nume dat unui obicei practicat de Anul Nou Si: brezaie (1), capră (21). 13 (Ban) Dansul popular chindia. 14 (Trs; îcs) De-a sarea Numele unui joc de copii, nedefinit mai îndeaproape.

țearcă sf vz țarcă¹

ȚARCĂ, țărci, s. f. 1. (Ornit.) Coțofană. ◊ Expr. A-i umbla (cuiva) gura ca la (o) țarcă = a fi limbut, a vorbi mult și fără rost. A sta ca țarca în par = a fi gata de plecare. 2. Fig. (Depr.) Gură (considerată ca organ al vorbirii). 3. Epitet depreciativ dat unei femei care vorbește mult. – Din magh. szarka.

ȚARCĂ, țărci, s. f. 1. Coțofană. Răsfoiam volumul... și ascultam, abia acum trezit la realitățile înconjurătoare, o țarcă. SADOVEANU, N. F. 164. Tudorică Maslină sărea ca o țarcă de pe «butuc». HOGAȘ, DR. II 102. A prins a să aduna pasări fel de fel: vulturi... țărci. RETEGANUL, P. V 65. ◊ Expr. A-i umbla cuiva gura ca la (o) țarcă (sau ca la țărci) = a fi limbut, a vorbi mult și fără rost. «Li îmblă gura ca și la țărci» sau, după cum spun romînii dîn Muntenia, «li merge gura ca la o coțofană». MARIAN, O. II 60. A sta ca țarca-n par = a fi gata de plecare. Fură ouăle de sub țarcă, se spune (cu o nuanță depreciativă) despre cineva (mai ales despre un hoț) care e dibaci și șiret. 2. Fig. Epitet dat unei femei vorbărețe, limbute; gaiță. Pre femeile limbute, cărora li îmblă gura prea des, le poreclesc «țărci». MARIAN, O. II 60. ♦ (Rar) Epitet dat unei persoane care merge prea iute și săltînd. Pre bărbații lungi în picioare, cari merg prea iute și tot sar încolo și-ncoace, romînul îi numește... «țarcă». MARIAN, O. II 60.

SAR- v. sarco-.

SARCO- Element prim de compunere savantă cu semnificația „carne”, „mușchi”. [Var. sar-. / < fr. sarco-, cf. gr. sarx].

SARC(O)- elem. „carne”, „mușchi”, „sarcom”. (< fr. sarc(o)-, -sarque, cf. gr. sarx, -kos)

ȚARCĂ țărci f. 1) pop. Pasăre sedentară, de talie medie, cu aripi scurte și coadă lungă, cu penaj alb-negru foarte gălăgioasă și hrăpăreață; coțofană. 2) fig. peior. Femeie guralivă. [G.-D. tărcii] /<ung. szarka

țarcă f. Zool. Mold. coțofană. [Și sarcă Tr. = ung. SZARKA (printr’un intermediar săsesc)].

sárcă V. țarcă.

țárcă f., pl. e și țărcĭ (din sarcă [Trans. Maram.], d. ung. szarka, țarcă [ca țarțam d. ung. szerszám], d. vsl. svraka, țarcă, de unde vine și sîrb. staka, svraka, švraka, bg. svraka, rus. soróka. V. tarcat, sfrancĭoc, știrică). Mold. nord. Trans. Coțofană.

țarcă (pop.) s. f., g.-d. art. țărcii; pl. țărci

țarcă (pop., reg.) s. f., g.-d. art. țărcii; pl. țărci

țarcă s. f., g.-d. art. țărcii; pl. țărci

țarcă, țărci.

ȘARC s. v. balama, șarnieră.

ȚARCĂ s. v. coțofană, gura.

șarc s. v. BALAMA. ȘARNIERĂ.

țarcă s. v. COȚOFANĂ. GURĂ.

țarcă (-țărci), s. f. – Coțofană (Pica caudata). Mag. szarka, din sl. svraka (Miklosich, Slaw. Elem., 44; Cihac, II, 429; Gáldi, Dict., 165), cf. slov. sraka, rus. soroka. În Trans. și Mold.

sarcă s.f. (înv.) culoare folosită odinioară de pictori pentru redarea carnației.

șarc², șarcuri, s.n. (reg.) 1. șanț făcut prin holdă pentru scurgerea apei. 2. loc adânc într-o apă stătătoare.

sarcă, (țarcă), s.f. – (reg.) 1. (ornit.) Coțofană (Pica pica). 2. (ref. la capre) Negru cu alb (Precup, 1926). ♦ (onom.) Sarca, nume de familie (159 persoane cu acest nume, în Maramureș, în 2007); Sărci, poreclă pentru locuitorii din Bontăieni (AER, 2010) și Cărbunari. – Din magh. szarka „coțofană” (Șăineanu, Scriban; Miklosich, Cihac, Galdi, cf. DER; DEX, MDA) < sl. svraka (Scriban).

țarcă, s.f. – v. sarcă („coțofană”).

sarcă, s.f. – (ornit.) Coțofană (Pica pica). – Din magh. szarka (< sl. svraka).

țarcă, s.f. – 1. Sarcă, coțofană (Pica caudata). 2. (Ref. la capre) Negru cu alb (Precup 1926). – Din magh. szarka (< sl. svraka).

-SARC (-SARCĂ) „carne, țesut cărnos, mușchi”. ◊ gr. sarx, sarkos „carne” > fr. -sarque, it. -sarca, germ. -sarka, engl. -sarc și -sarca > rom. -sarc și -sarcă.

-SARCĂ, v. -SARC.

SARCO- „carne, mușchi, țesut muscular, sarcom”. ◊ gr. sarx, sarkos „carne” > fr. sarco-, engl. id., it. id., germ. sarko- > rom. sarco-. □ ~bază (v. -bază), s. f., ginobază cărnoasă în formă de disc; ~carp (v. -carp), s. n., 1. Fruct cărnos. 2. Mezocarp cărnos sau suculent al unor fructe; ~cel (v. -cel₂), s. n., tumoare dură a testiculelor; ~clad (v. -clad), adj., cu ramuri cărnoase; ~core (~chore) (v. -cor), adj., s. f. pl., (plante) care se răspîndesc cu ajutorul propriilor fructe cărnoase; ~derm (v. -derm), s. n., strat median cărnos existent între sămînță și învelișul extern; sin. sarcodermă; ~dermă (v. -dermă), s. f., sarcoderm*; ~fag (v. -fag), adj., (despre animale) care se hrănește cu carne; ~fil (v. -fil₂), adj., cu frunze cărnoase; ~id (v. -id), adj., s. n., 1. adj., În formă de sarcom. 2. adj., Asemănător cu carnea. 3. s. n., Leziune cutanată infiltrativă și nodulară; ~lemă (v. -lemă₁), s. f., membrană periferică a fibrelor musculare striate; ~liză (v. -liză), s. f., proces de distrugere histolitică a fibrelor musculare striate; ~logie (v. -logie₁), s. f., disciplină care se ocupă cu studiul mușchilor; ~mer (v. -mer), s. n., porțiune a unei miofibrile, circumscrisă de două striuri ale lui Amici; ~micete (v. -micete), s. f. pl., grup de ciuperci cu țesut cărnos; ~plasmă (v. -plasmă), s. f., citoplasmă a fibrei musculare; ~plast (v. -plast), s. n., celulă din care se formează fibrele musculare striate; ~plastic (v. -plastic), adj., relativ la sarcoplasmă; ~pod (v. -pod), adj., cu suport cărnos; ~poietic (~poetic), adj., care formează mușchi; ~sperm (v. -sperm), adj., cu semințe cărnoase; ~terapie (v. -terapie), s. f., utilizare terapeutică a extractelor animale; ~zom (v. -zom), s. m., parte contractilă a unei fibre musculare.

Sărc/a, -u v. Sîrca B 2, 3.

SÎRCA etnic, format din sîrb. sau sîrba + suf. -ca, valabil pentru ambele sexe, mai rar primind suf. -cu (Sîrcu) pt. bărbați. A. 1. Sîrbca ( < subst. sîrboaică) sora lui Miron Costin (RI XII 106), prenume de modă (ca Sasca, Armanca, Rusca etc.) v. Bogrea (DR I 213); – f. (16 A I 331); pîrîu (Dm) scris și Sîrsca. 2. Sîrbaca f., mar. (Ard I 246); Sărbăca f., mold. 1644 (Sd XXII). 3. Sărbuca f. (17 A IV 230). 4. Sîrbsca t. (Dm) și s., olt. (Cat); redus la Sîrsca s., olt., fostul jud. Dolj (AO I 251). 5. Cf. Sărbușcă, Ioan (Tut) < subst. sărbușcă. B. Sîrca antrop., luat ca prenume, de ambele sexe, apoi toponim redus din Sîrsca < Sîrbsca, sau < Sîr(b)ca după Bogrea (DR I; cf. DR III 213). 1. Sîrca s., mold. și munt.; v. Soroca. 2. Sărea f. (Sd XXII 61); pren. mold Iași (Sd XV 187); Sărea apare și ca pren. oltean la bărbați în urm. ex.: ginerele Iui M.; – fiul lui P.I.; – Merișescu (Hur 47). 3. Sărcu. Toader (Sur XV). 4. Sîrcul, C. (C Ștef); – fam. frecv. (Sd XXI). 5. Sirca f. (Sd XV 224), în pomelnicul familiei lui Vasile Lupu Vd.; – b. (Dens, Curs 182); – t. (Isp IV¹); – V. (Sd III 31); Sirca și Sircuția fam. (Moț) Este o enigmă dacă numele cu i reprezintă o grafie i < î sau se explică prin blg. cиpкa „plop”; Weigand explică Sirku < sl. cиpaкz „orfan” (!).

țarcă, țărci s. f. (peior.) 1. gură 2. femeie care se mișcă și vorbește mult