Din totalul de 36 sunt afișate 20 definiții pentru Romania, România, românie   declinări

Romània f. 1. numele imperiului roman sub Justinian; 2. mai târziu, o parte a acestui imperiu, Tracia, numită apoi de Turci Rumelia; 3. (sau Romagna), veche provincie a Italiei cu cap. Ravena; 4. în evul mediu, Tesalia și o parte în Grecia de Nord.

ROMÂNÍE s. f. 1. (Înv.) Limba română. ◊ Expr. Pe românie = în românește, în limba română. 2. (În forma rumânie; în Evul Mediu, în Țara Românească) Denumire a condiției de dependență personală a țăranilor față de stăpânii feudali, desființată în 1746; iobăgie. [Var.: rumâníe s. f.] – Român + suf. -ie.

ROMÂNÍE s. f. 1. (Înv.) Limba română. ◊ Expr. Pe românie = în românește, în limba română. 2. (În forma rumânie) Condiție a țăranilor din Țara Românească dependenți de stăpânul feudal al moșiei (domn, boieri, mănăstiri); condiție de rumân; iobăgie. [Var.: rumâníe s. f.] – Român + suf. -ie.

ROMÎNÍE s. f. (Învechit) Limba romînă. Tălmăcirile uricilor slobozite o dată cu acturile oficiale slavone sînt încă dovezi a româniei. RUSSO, S. 82. ◊ Expr. Pe romînie = în romînește, în limba romînă. Titlul era scris... pe romînie tîlcuită. EMINESCU, N. 45. – Variantă: rumîníe (Mat. FOLK. 93) s. f.

româníe (limba română, înv.) s. f., art. românía, g.-d. româníi, art. româníei

româníe (limba română) s. f., art. românía, g.-d. româníi, art. româníei

ROMÂNÍE s. v. română.

Muntenia f. 1. sau România-Mare (numită în vechime Țara-Românească, de străini Valahia și de Românii ardeleni Țara), partea României cu munți mai înalți și cu ramificațiuni mai numeroase, coprinsă între Olt, Milcov, Dunăre și Carpați. Muntenia coprinde 17 districte (cu cele 5, din Oltenia) și a avut succesiv de capitală orașele Câmpulung, Curtea-de-Argeș, Târgoviște și București. Ea a fost întemeiată în sec. XIII (1250) de Litovoiu, zis și Litean-Vodă (după tradițiune de Radu Negru, zis și Negru-Vodă), care avu de urmași printre cei mai iluștri pe Mircea cel Bătrân, Mihaiu-Viteazul, Mateiu Basarab. La 1359 Muntenia fu unită cu Moldova într’un singur Stat numit România. Seria cronologică a Domnilor Munteni (cifrele indicând anul urcării pe tron): Seneslav, 1247; Litovoiu, 1250; Tăhomir, 1290; Basarab, 1330; Al. Basarab, 1340;. Vladislav Basarab, 1364; Radu I, 1374; Dan I, 1384; Mircea, 1386; Mihail, 1418; Dan II, 1420; Radu III, 1425; Vlad II. 1430; Dan III, 1439; Vladislav III, 1452; Vlad Țepes, 1456; Radu IV, 1462; Laiot, 1471; Vlad Călugărul, 1483; Radu V, 1496; Mihnea, 1507; Vlad VII, 1511; Neagoe, 1512; Radu Călugărul, 1521; Radu dela Afumati, 1522; Vlăduță, 1524; Moise, 1529; Vlad IX, 1530; Vintilă, 1532; Radu Paisie, 1534; Petru din Argeș, 1535; Mircea II, 1546; Pătrașcu, 1554; Petru Șchiopul, 1560; Alexandru II, 1567; Mihnea II, 1577; Petru Cercel, 1583; Ștef. Bogdan, 1591; Alexandru III, 1592; Mihaiu Viteazul, 1593; Sineon Movilă, 1601; Radu Șerban, 1602; Radu Mihnea, 1611; Al. Iliaș, 1616; Gavril Movilă, 1618; Al. Coconul, 1623; Leon Tomșa, 1629; Matei Basarab, 1633; Const, Șerban, 1654; Mihnea III, 1658; Gh. Ghica, 1659; Gr. Ghica, 1660; Radu Leon, 1664; Anton din Pitești, 1669; Gh. Duca, 1674; Șerb. Cantacuzino; 1679; C. Brâncoveanu, 1688; Ștef. Cantacuzino, 1714; Nic. Mavrocordat, 1716; Mib. Racoviță, 1730; C. Mavrocordat, 1731; Gr. Ghica, 1733; Matei Ghica, 1752; Const. Racoviță, 1753; Scarlat Ghica, 1758: Ștef. Racovită, 1764; Al. Ghica, 1766; Gr. Al. Ghica, 1768; Al. Ipsilante, 1774; Nic. Caragea, 1782; Mih. Șuțu, 1783; Nic. Mavrogheni, 1786; Al. Moruzi. 1793; C- Hangerli, 1797; C. Ipsilante. 1802; I. Caragea, 1812; Al. Șutu, 1818; Gr. Ghica, 1822; Al. Ghica, 1834; Gh. Bibescu, 1842; Barbu Știrbei, 1849; Căimăcămia, 1856-1859. [Muntenia, nume dat de Moldoveni fostului principat al Țârii românești, după lat. TRANSALPINA («Țara de peste munți», cum numiau Ungurii țara românească în limba lor oficială), tradus cu Țara Muntenească sau Muntenia]. Muntenia a fost ocupată de Nemți îm cursul răsboiului austro-român (Noemvrie 1916-Octomvrie 1918).

Oltenia f. partea României de-a dreapta Oltului, între Dunăre și Carpați, numită și România Mică: ea coprinde azi cinci județe și formă odinioară un banat cu cap. Craiova. Oltenia fu ocupată de Austriaci între anii 1718-1739.

România f. numele comun (dela 1859) al Principatelor Unite: Muntenia și Moldova, contopite dela 24 Ian. 1862 într’un singur stat România, sub domnia mai întâi a lui Cuza și apoi a lui Carol I de Hohenzollern, pusă sub suzeranitatea Turciei până la 1877, când țara deveni cu totul independentă. Dela 1881, Principatul României fu ridicat la rangul de Regat formând un Stat în Europa răsăriteană, compusă din Muntenia, Moldova și Dobrogea (v. aceste nume) și împărțit în 32 de județe, ocupând o suprafață de 131.555 km. Monarhie constituțională și ereditară în linie bărbătească a dinastiei Hohenzollern, cu cap. București și cu o populațiune de 6.684.000 suflete dintre cari 81% săteni și 19% orășeni. Producțiuni: cereale, tutun, animale domestice, sare și petrol. Prin pacea încheiată la București în 10 Aug. 1913, România obținu dela Bulgaria Cadrilaterul (v. acest nume), așa că frontiera-i actuală, pornind dela Dunăre în sus la Turtucaia, ajunge la Marea-Neagră, la S. de Ecrena. Prin această achizițiune teritorială, suprafața României ajunse la 139.713 km. p., iar populația-i la 7½ mil. loc. Luând parte la răsboiul mondial, România a declarat în 14/27 Aug. 1916 răsboiu Austro-Ungariei (v. Răsboiul austro-român). După lupte crâncene, armatele române, se retraseră în Moldova, pe când Muntenia fu ocupată de Nemți (Nov. 1916-Oct. 1918). În 1919, prin tractatul din Versailles, România și-a anexat țările din trecut – Banatul, Basarabia, Bucovina și Transilvania, îndoindu-și teritoriul și populațiunea (v. România-Mare).

România Mare f. alt nume dat Munteniei și în special părții sale din dreapta Oltului (numire modernă și necunoscută documentelor).

România Mare f. nume recent dat (după răsboiul cel mare de liberare) Statului român, care a întrunit ramurile împrăștiate ale neamului. Teritoriul ei, coprins între Nistru, Tisa, Dunărea și Marea Neagră, are astăzi o suprafață de aproape 300.000 km. p., cam de mărimea Italiei sau a Angliei. România Mare, locuită de aproape 18 mil. suflete, ocupă în această privință al optulea rang între statele Europei. Dintre acești locuitori, 14 mil. sunt Români, restul e format de Nemți (Șvabi, Sași), Slavi (Sârbi, Ruteni, Poloni, Ruși), Armeni, Greci, Țigani și Evrei, în afară de Unguri (Ceangăi, Săcui), Turci și Tătari. Sub raportul administrativ, România Mare se împarte în 7 mari regiuni teritoriale coprinzând 71 județe împărțite în 322 plăși formate fiecare dintr’un număr de comune. Pentru descentralizare, fiecare regiune este administrată de câte un director ministerial local cu reședința la București, Cernăuți, Chișinău, Cluj, Craiova, Iași, Timișoara. În fruntea județelor stă câte un prefect, plășile sunt conduse de câte un pretor, iar comunele au câte un primar.

România Mică f. alt nume dat Olteniei (numire ce datează dela ocuparea ei de către Austriaci).

româníe și rumâníe f. (d. Român). Șerbia țăranilor în Țara Românească (instituită în seculu [!] XVI, întărită de legătura luĭ Mihaĭ Viteazu la 1596 și desființată de reforma luĭ Mavrocordatu la 1748). Limba românească. Pe rumânie, pe românește: a tălmăci pe rumânie. – P. ro-, ru-, vezĭ cele zise la Român.


Definiții din dicționare specializate

Aceste definiții pot explica numai anumite înțelesuri ale cuvintelor.

ROMANIA 1. Denumire convențională dată de lingviști și istorici terit. pe care sunt răspândite limbile și popoarele romanice; denumirea datează încă de la sfârșitul Antic., când prin Romania se înțelegea, în opoziție cu Barbaria, un terit. stăpânit de romani au, mai târziu. locuit de o populație romanizată. 2. Denumire a Imp. Roman, Imp. Bizantin și apoi a Imp. Latin de Constantinopol (1204-1261).

ROMÁNIA s. f. (< lat. Rōmaniā „imperiul roman”): 1. denumire dată în antichitate teritoriului stăpânit de romani (în opoziție cu Barbaria, teritoriul locuit de „barbari”), iar mai târziu teritoriului locuit de populațiile romanizate. 2. denumire convențională dată de lingviști și istorici teritoriului pe care sunt răspândite limbile și popoarele romanice.

ADUNAREA ELECTIVĂ A ROMÂNIEI, organ al puterii legislative, constituit la 24 ian. 1862, prin contopirea Adunării Elective a Țării Românești cu cea a Moldovei. A adoptat măsuri privind unificarea legislațiilor Principatelor Unite. În cadrul A. s-a format (1862-1863) o alianță între conservatori și liberalii radicali, în scopul detronării lui Al. I. Cuza și înlocuirii lui cu un prinț dintr-o familie domnitoare străină, conform rezoluțiilor Adunărilor Ad-Hoc. Neînțelegerile cu guvernul l-au determinat pe Al. I. Cuza să dizolve A. prin lovitura de stat de la 2/14 mai 1864. O nouă A. a fost aleasă în toamna anului 1864. La 18 mai 1866 A. a fost dizolvată, fiind înlocuită cu Adunarea Constituantă.

AGENȚIA HAVAS A ROMÂNIEI, sucursala din București a agenției franceze de presă Havas. Prima agenției de presă care a funcționat, între 1879 și 1888, în România.

ARHIVA ISTORICĂ A ROMÂNIEI, publicație periodică de documente privind istoria României. Editată la București în 1864-1865 și în 1867 de B.P. Hasdeu.

ASOCIAȚIA GENERALĂ A LUCRĂTORILOR DIN ROMÂNIA, organizație muncitorească profesională de ajutor reciproc. A activat între 1872-1873.