PÂLC, pâlcuri, s. n. 1. (De obicei urmat de determinări introduse prin prep. „de”, care arată felul, componența) Grup mic și neorganizat de oameni; p. ext. grup de păsări, de animale, (rar) de plante sau de lucruri. ◊ Loc. adv. În pâlcuri sau pâlcuri-pâlcuri = în grup. ♦ Grămadă mică, adunătură de lucruri. 2. (Înv.) Unitate militară la sfârșitul Evului Mediu, în Moldova și în Țara Românească, corespunzătoare unui regiment, formată dintr-un anumit număr de ostași; stol, ceată. – Din sl. plŭkŭ.

palc sn [At: CR (1846), 32¹/26 / Pl: ~uri / E: it palco] (ltî) 1 Loc mai ridicat într-o sală de spectacole, destinat spectatorilor. 2 (Prc) Lojă. 3 Eșafod.

pâlc sn [At: COD. VOR. 36/8 / V: (reg) ~lg sn / Pl: ~uri, (înv) ~ure / E: slv плъкъ] 1 (Înv) Unitate militară formată dintr-un număr redus de ostași Si: ceată, steag, stol. 2 (Pex) Loc unde era cantonată o astfel de unitate militară. 3 (Îvr) Linie de bătaie. 4 (Udp „de” care arată componența, felul etc.) Grup mic și neorganizat de oameni. 5 (Pex) Grup mic de animale, de plante sau de obiecte de același fel. 6 (Îrg) Pânză. 7 (Ban) Stână. 8 (Îrg) Mică porțiune de teren înconjurată de copaci. 9 Porțiune de teren semănată pe care n-au răsărit plantele, sau au rămas rare, nedezvoltate.

pâlg sn vz pâlc

PÂLC, pâlcuri, s. n. 1. (De obicei urmat de determinări introduse prin prep. „de”, care arată felul, componența) Grup mic și neorganizat de oameni; p. ext. grup de păsări, de animale, (rar) de plante sau de lucruri. ◊ Loc. adv. În pâlcuri sau pâlcuri-pâlcuri = în grup. ♦ Grămadă mică, adunătură de lucruri. 2. (Înv.) Unitate militară la sfârșitul evului mediu, în Moldova și în Țara Românească, corespunzătoare unui regiment, formată dintr-un anumit număr de ostași; stol, ceată. – Din sl. plŭkŭ.

PÎLC, pîlcuri, s. n. 1. Grup mic și neorganizat de oameni (v. ceată), mai rar, de păsări (v. stol), de animale (v. turmă), uneori și de plante sau de alte lucruri. a) (În legătură cu oameni) Pe uliță, dinspre Ruginoasa, se văzu venind un pîlc de oameni, fluierînd de zor parcă nici nu s-ar fi sinchisit de prăpădul din urma lor. REBREANU, R. II 107. Un pîlc de soldați trecu pe sub ferestre, mergînd drept prin băltoacele de apă. D. ZAMFIRESCU, R. 36. De la gîrlă-n pîlcuri dese Zgomotoși copiii vin. COȘBUC, P. I 47. b) (În legătură cu păsări zburătoare) De-afară, cînd depărtate, cînd aproape de tot, chiar deasupra pavilioanelor, veneau zvonurile de jale ale pîlcurilor întunecoase de ciori. SADOVEANU, O. VI 255. Un pîlc întreg de pasări pierzîndu-se-n apus. EMINESCU, O. I 114. c) (În legătură cu plante) Calul mă aștepta la scară, lîngă pîlcul de salcîmi care străjuia casa. SADOVEANU, O. VI 646. Pe pietrișul roșu-n parc Zboară pîlcuri frunze roșii. ARGHEZI, V. 34. Jos în vale, schitul se tupila după dese și înalte pîlcuri de verdeață. HOGAȘ, M. N. 151. d) (În legătură cu alte elemente) Prin cer, treceau, unul după altul, mînați de-un vînt, pîlcuri de nouri roșii. CAMILAR, N. I 120. Prin albastrul limpede, pîlcuri de nourași albi lunecau ca niște bucăți de zăpadă. Lumina se strecura pieziș prin ramuri verzi. SADOVEANU, O. IV 78. Departe se năzare Un greu convoi cu strigăt de pierzare Prin pîlcuri lungi de praf întunecate. IOSIF, P. 26. ◊ Loc. adv. În pîlcuri (mai rar în pîlc) sau pîlcuri-pîlcuri = în grup. În fața cîrciumii, pe prispă și în uliță, pîlcuri – pîlcuri de oameni închinau. REBREANU, I. 36. În pîlc sorțarii sînt porniți La drum; din mers, cu ochi mîhniți, Mereu ei caută spre sat, Și foc de greu li-i apăsat Amarul suflet. NECULUȚĂ, Ț. D. 100. Hora se sparge în pîlcuri, mulțimea se-mparte pe cărări. VLAHUȚĂ, O. A. II 160. 2. (Învechit) Unitate militară formată dintr-un anumit număr de ostași; ceată, stol. Pîlcuri de cavalerie treceau pe după înălțimile ușoare, resfirîndu-se și strîngîndu-se. SADOVEANU, O. VI 243. ◊ Loc. adv. În pîlcuri (-pîlcuri). [Mihai] împărți poporul în pîlcuri-pîlcuri, și le puse căpitani tot unul și unul. ISPIRESCU, M. V. 10. La dreapta, sub pădure, romînă oaste-apare în pîlcuri și în cete pe cîmp orînduită. ALECSANDRI, P. III 220.

PÂLC ~uri n. 1) Grup mic, neorganizat (de oameni, de păsări, de plante etc.). 2) (în evul mediu) Unitate militară cu efectiv redus. /<sl. pluku

pălc n. 1. regiment: oastea ’n pălcuri și ’n cete pe câmp orânduită AL.; 2. stol de păsări: cad Arabii ca și pălcuri risipite pe câmpie EM.; 3. ceată în genere: veniau pălcuri pălcuri. [Slav. PLŬKŬ, gloată, regiment (v. polc).

pîlc n. (vsl. plŭkŭ, pîlc, mulțime, rus. polk, polc, d. vgerm. folc, ngerm. volk, popor, lat. vulgus, vulg. V. polc). Corp de armată (Vechĭ). Ceată, trupă, grupă: un pîlc de oamenĭ de păturnichĭ, eĭ veneaŭ pîlcurĭ-pîlcurĭ. V. gloată, stol, droaĭe.

pâlc s. n., pl. pâlcuri

pâlc s. n., pl. pâlcuri

pâlc s. n., pl. pâlcuri

PALC s. v. eșafod, lojă.

PÂLC s. v. ceată.

palc s. v. EȘAFOD. LOJĂ.

PÎLC s. bandă, buluc, ceată, cîrd, droaie, gloată, grămadă, grup, mulțime, stol, (pop.) crilă, liotă, (reg.) canara, ciurdă, mișină, (Olt. și Transilv.) ciopor, (Olt. și Ban.) clapie, (înv.) cin, tacîm. (Un ~ de copii.)

pîlc (pîlcuri), s. n. – Trupă, gloată, mulțime. – Var. polc. Sl. plŭkŭ „grămadă” (Miklosich, Slaw. Elem., 36; Cihac, II, 239), din germ. Volk (Miklosich, Fremdw., 118), cf. pol. polek, pułk, rus. polk. – Der. pîlcui, vb. refl. (înv., a se grupa, a se așeza în ordine); polcovnic, s. m. (înv., colonel, comandant de regiment), din pol. połkownik, rus. polkovnik, mai ales în Mold. Din rom. provine ngr. πολϰόβνιϰος (Meyer, Neugr. St., II, 77).

Pal, -cău, -cu v. Pavel IV 2.