MEHĂI, pers. 3 mehăie, vb. IV. Intranz. (Pop.; despre oi, miei, capre) A scoate sunete caracteristice speciei; a behăi. – Mehe[he] + suf. -ăi.

mehăhăi v vz mehăi

mehăi v [At: H I, 237 / V: ~hăhăi, mih~ / Pzi: 3 mehăie, ~ește / E: mehe(he) + -ăi] (D. oi, miei, capre, boi) A scoate sunete caracteristice speciei Vz behăi.

mihăi v vz mehăi

MEHĂI, pers. 3 mehăie, vb. IV. Intranz. (Despre oi, miei, capre) A scoate sunete caracteristice speciei; a behăi. – Mehe[he] + suf. -ăi.

MEHĂI, pers. 3 mehăie, vb. IV. Intranz. (Despre capre și oi) A behăi.

A MEHĂI pers. 3 mehăie intranz. (despre capre, oi, miei) A scoate sunete caracteristice speciei; a mecăi. /mehe(he) + suf. ~ăi

Mihaiu m. numele mai multor Domni români:. MIHAIU I, v. Movilă; MIHAIU II, v. Racoviță.

Mihaiu-Viteazul m. cel mai strălucit domn al Munteniei, fiul lui Pătrașcu cel Bun: în cei opt ani de domnie (1593-1601), el învinse pe Turci la Călugăreni (1594) și coprinse Ardealul (1599) și Moldova (1600); învins în acelaș an la Mirăslău și în curând din nou victorios asupra Ungurilor la Goroslău, Mihaiu fu ucis de oamenii lui Basta (1601) și apoi înmormântat în mănăstirea Dealului. El făcu în 1596 așezământul (legătura lui Mihaiu) ce sancționa rumânia sau șerbia țăranului. V. ordin.

Mihaiu-Vodă n. mănăstire în jud. Ilfov zidită la 1592 de Mihaiu-Viteazul.

méhăĭ și -ĭésc, a -í v. intr. (imit. Tot așa, vsl. mekati, germ. meckern, vgerm. mechzen, lat. miccire, vgr. mekáomai). Behăĭesc, fac mehehé, vorbind de oĭ și capre.

Mihai.

mehăi (a ~) (pop.) vb., ind. prez. 3 mehăie, imperf. 3 pl. mehăiau; conj. prez. 3 să mehăie

mehăi (a ~) (pop.) vb., ind. prez. 3 mehăie, imperf. 3 sg. mehăia; conj. prez. 3 să mehăie

mehăi vb., ind. și conj. prez. 3 sg. mehăie, imperf. 3 sg. mehăia

Mihai, -ca v. Mihail II 1.

Mihai(l) Unul dintre cele mai frecvente și răspîndite prenume din onomastica popoarelor europene (și nu numai a lor), Mihail corespunde unui vechi nume ebraic Mikael, purtat de numeroase personaje biblice. Considerat a fi cel mai mare dintre îngeri (arhangel), atît în tradiția creștină cît și în cea iudaică, Mikael apare în Cartea lui David (V.T.) ca „mare voievod” și „ocrotitor al copiilor poporului lui Israel”. Numele ebraic în care se recunoaște unul dintre numele divinității, -el, Elohim, se încadrează în seria teoforicelor frazeologice, frecvente la popoarele antice. Prima parte a lui Mikael perfect identic, atît din punctul de vedere al semnificației cît și din cel al formei cu un alt nume ebraic, Mikajah (-jah, din Jahve, alt nume al divinității), înseamnă „cine ca”, întreaga frază putînd fi interpretată „cine este ca El (sau Jahve)?”, tip de construcție interogativă cu interesante similitudini în onomastica asiro-babilonenilor. Redat în Septuaginta prin gr. Michael (în inscripțiile grecești apare și Michaelos), iar în Vulgata prin lat. Michael, vechiul nume ebraic se răspîndește în Europa. În Germania de ex. numele era atît de popular, încît a ajuns să fie folosit ca un simbol pentru țăranul german. De aceeași popularitate se bucură numele și la slavi. Primele atestări documentare, la români, datează din sec. 15, Mihail, Mihăilă, Mihailo, Mihalco, Mihu, Mihnea. Devenit foarte frecvent și răspîndit în toate regiunile țării, Mihail strînge în jurul său numeroase forme, hipocoristice, derivate, fie preluate de la popoarele vecine, sau mai îndepărtate (în epoca modernă), fie creații românești. Alături de forma specific românească, frecventă încă din sec. 15 și apărută probabil în Transilvania, vom aminti aici numai o parte din „membrii familiei” numelui în discuție, chiar și unele forme rămase astăzi doar nume de familie: Mihăilă, Mihăilaș, Mihailașcu, Mihăileț, Mihăica, Mihăiță, Mihu(l), Mihea, Mihoc și Mioc, Mihocea, Mihuț, Huțu, Mihancea, Miu, Miuț, Mihale, Mihalache, Mihalcea, Mișa, Mișcu etc. Astăzi, cele mai frecvente sînt Mihai, Mihnea (reluat din istoria noastră veche), fem. Mihaéla (formă livrescă), toate cu numeroase hipocoristice, folosite uneori și ca prenume independente (chiar și Mișu < fr. Michel). ☐ Engl. Michael (Michaelmas este numele sărbătorii de la 29 septembrie), fr. Michel (cu multe hipoc. și derivate, dintre care amintim doar numele de fam. Michelet), germ. Michaël (Michel, Much etc.), Michaela, it. Michele, Micheline, Micaela, sp. Miguel, Micaela, magh. Mihaly, Mihaela, bg., rus. Mihail, Mihailina, etc., pol. Michal etc. ☐ Mihail, Mihai și Mihnea, nume purtate de 10 domni ai Țării Românești și Moldovei, începînd cu Mihail I, fiul lui Mircea cel Bătrîn (1418 – 1420) cel mai cunoscut fiind fără îndoială Mihai Viteazul (1593 – 1601), primul voievod român care a încercat și reușit pentru o scurtă perioadă de timp să unească cele trei țări ale românilor, Țara Românească, Moldova și Transilvania. Mihail a fost purtat și de 8 împărați bizantini. Istoricul și scriitorul Mihail Kogălniceanu, Mihai Eminescu, cel mai mare poet al românilor și unul dintre cei mai de seamă poeți ai literaturii universale, Mihail Sadoveanu, unul dintre cei mai mari prozatori din literatura noastră etc., savanții Mihail Vasilievici Lomonosov și Michael Faraday, scriitorii Michel de Montaigne, Mihail Iurievici Lermontov, compozitorul Mihail Ivanovici Glinka etc.

Mihai-Vodă, m-re în București, cu hramul Sf. Nicolae, construită de Mihai Vitezul în anul 1561, unul dintre cele mai importante monumente din Țara Românească din sec. 16. Cu toată frumusețea ei, mănăstirea n-a scăpat de urgia regimului comunist, care a dărâmat clădirile anexe (unde se aflau Arhivele Statului), iar bis. a fost mutată din locul ei și înghesuită între blocuri de locuințe.

ANDREICA, Mihai (1827-1902, n. Cîmpeni), revoluționar român. Viceprefect în armata revoluționară a lui Avram Iancu.

ANDRIEȘ, Andrei Mihai (n. 1933, Chișinău), fizician român. M. al Acad. Rep. Moldova. Cercetări privind proprietățile electrice și optice în semiconductori amorfi, în vederea aplicării lor în sistemele de înregistrare și prelucrare a informației optice. M. de onoare al Acad. Române (1991).

ANTONESCU, Mihai (1904-1946, n. Nucet, jud. Dîmbovița), jurist și om politic român. Prof. univ. la București. Fruntaș al Partidului Național-Liberal (georgist), devenit, din sept. 1940, principalul colaborator al lui I. Antonescu. A îndeplinit succesiv, între 6 sept. 1940 și 23 aug. 1944, funcțiile de ministru al Propagandei Naționale, de Externe, vicepreședinte al Consiliului de Miniștri. Teoretician al regimului autoritar condus de mareșalul Antonescu. Din 1942 a inițiat acțiuni diplomatice secrete vizînd scoaterea României din război. Arestat în urma loviturii de stat de la 23 aug. 1944, a fost preluat de Armata Roșie (sept. 1944); adus în țară în apr. 1946; a fost judecat în mai 1946 de „tribunalul poporului” din București, condamnat la moarte și executat la Jilava (1 iun. 1946).

BĂCESCU, Mihai (1908-1999, n. Broșteni, jud. Suceava), biolog și oceanolog român. Acad. (1990). Cercetări de zoologie (crustacee, reptile, pești) și de biologie marină; contribuții în domeniul nomenclaturii populare a peștilor, păsărilor.

BĂNĂRESCU, Petre Mihai (1921-2009, n. Craiova), zoolog român. M. coresp. al Acad. (1991). Specialist în fauna ihtiologică a apelor dulci din zona temperată nordică a globului și din România (sistematică, evoluție, ecologie). Studii de zoogeografie, zoologie sistematică (principiii și metode), ocrotirea naturii.

BENIUC, Mihai (1907-1988, n. Sebiș, jud. Arad), scriitor și psiholog român. Acad. (1955), prof. univ. la București. Cultivînd lirismul direct, expresia energică, tonul profetic, afirmă în versurile sale („Cîntece de pierzanie”, „Mărul de lîngă drum”, „Materia și visele”, „Culorile toamnei”, „Patrula de noapte”) solidaritatea declarativă cu satul natal, forța revoluției, victoriile socialiste sau meditează asupra senectuții și trecerii timpului („Elegii ”, „Lumini crepusculare”). Lucrări de zoopsihologie („Psihologia animală”).

BERZA, Mihai (1907-1978, n. Tecuci), istoric român. M. coresp. al Acad. (1963), prof. univ. la București. Specialist în istoria ev. med. („La Mer Noire à fin du Moyen Âge”, „Haraciul Moldovei și Țării Românești în sec. XV-XIX”).

BULETINUL „MIHAI EMINESCU”, revistă de istorie literară, consacrată în exclusivitate studiului vieții și operei lui M. Eminescu. A apărut succesiv la Cernăuți, Piatra Neamț și Rîmnicu Vîlcea, între 1930 și 1944, sub redacția lui Lecca Morariu și cu concursul lui Gh. Bogdan-Duică și G. Ibrăileanu.

CIMPOI, Mihai (n. 1942, Larga, Basarabia), critic și istoric literar român. Studii și analize critice consacrate literaturii clasice și contemporane („Alte disocieri”, „Cicatricea lui Ulise”), un original eseu despre poetica lui Mihai Eminescu („Narcis și Hyperion”). M. de onoare al Acad. Române (1991).

CIORANU, Mihai, aghiotant al lui Tudor Vladimirescu. Participant la Revoluția din 1821, pe care o evocă în lucrarea memorialistică „Revoluția lui Tudor Vladimirescu”.

CODREANU, Mihai (1876-1957, n. Iași), poet român. A făcut parte din cercul „VIeții românești”. M. coresp. al Acad. (1942), prof. la Conservatorul de Artă Dramatică din Iași. Sonete de inspirație peisagistică și sentimentală („Statul”). Lirică erotică, uneori elegiacă („Cîntecul deșertăciunii”, „Diafane”).

COSTĂCHESCU, Mihai (1884-1953, n. sat Goești, jud. Iași), istoric român. M. coresp. al Acad. (1939). Specialist de slavistică. Ediții de documente („Documente moldovenești înainte de Ștefan cel Mare”, „Documente moldovenești de la Ștefan cel Mare”).

DAVID, Mihai (n. 1909, Bârlad), medic român. Prof. univ. la București. Lucrări de optimizarea tehnicilor de chirurgie oftalmologică, de diagnostic neuro-oftalmologic și de tratament al tuberculozei oculare.

DAVID, Mihai (1886-1954, n. Negrești), geograf român. M. coresp. al Acad. (1935), prof. univ. la Iași. Contribuții la cunoașterea geologiei și a evoluției reliefului Podișului Moldovenesc („O schiță morfologică a Podișului Sarmatic Moldovenesc”), la descifrarea genezei și evoluției reliefului din unele sectoare subcarpatice și ale Podișului Târnavelor.

DIMIU, Mihai (1932-1984, n. București), regizor român de teatru. Prof. univ. la București. Adept al înnoirii mijloacelor de expresie scenică și al afirmării dramaturgiei orginale. Studii („Teatrul – artă și civism”).

MIHAI BRAVU 1. Com. în jud. Giurgiu, situată în Câmpia Burnas, pe dr. râului Neajlov, pe malul de SV al lacului Comana; 2.608 loc. (2000). Stație de c. f. Biserica Cuvioasa Parascheva (1884). 2. Com. în jud. Tulcea, la poalele de NE ale Pod. Babadag, pe dr. râului Taița; 2.810 loc. (2000). Expl. de calcar și porfir.

MIHAI EMINESCU, com. în jud. Botoșani, pe cursul superior al râului Drăcșani; 6.512 loc. (2000). Reșed. com. este satul Ipotești. Vestigii neolitice și din Epoca fierului. Parc dendrologic. Muzeu memorial „Mihai Eminescu” (în satul Ipotești). Bisericile Sf. Nicolae (1818-1819, reclădită în 1855-1856) și Sfinții Arhangheli Mihail și Gravriil (1825), în satele Cucorăni și Ipotești; biserica de lemn Adormirea Maicii Domnului (1787), în satul Cervicești. Festival folcloric anual (iul.), în satul Baisa.

MIHAI I (1921-2017, n. Sinaia), rege al României (1927-1930, sub regență și 1940-1947). Stabilit în Elveția. Fiul lui Carol II și al reginei Elena, principesă de Grecia. Căsătorit (iun. 1948) cu Anna de Bourbon-Parma, prințesă de Danemarca, cu care are cinci copii: Margareta, Elena, Irina, Sofia și Maria. La începutul celei de-a doua domnii, deși marginalizat de către „conducătorii statului”, M. a sprijinit campania militară din Est pentru eliberarea Basarabiei și Bucovinei de Nord ocupate de sovietici. În anii 1943-1944, în condițiile previzibilei victorii a Aliaților săi, împreună cu liderii politici ai principalelor partide democrate, unele cercuri din armată etc. întreprind demersuri politico-diplomatice, pe plan intern și extern, pentru ieșirea din război, ruperea alianței cu Germania și alăturarea României Națiunilor Unite. În fața deteriorării rapide a situației de pe front, mareșalul Ion Antonescu refuzând ieșirea imediată din Axă și încheierea armistițiului fără avertizarea lui Hitler, are loc lovitura de stat (23 aug. 1944), prin care M., potrivit atribuțiilor sale constituționale, dispune arestarea lui Ion și Mihai Antonescu, numirea unui nou prim-ministru în persoana generalului Constantin Sănătescu, iar, apoi, printr-o proclamație, se adresează națiunii române, care este anunțată de ruperea relațiilor diplomatice ci Germania și încheierea armistițiului cu Națiunile Unite. Lovitura de stat de la 23 aug. 1944 a precipitat prăbușirea Reichului, mutarea frontului cu 500 km spre vest și implicit scurtarea războiului cu cel puțin șase luni. Ca o recunoaștere a acestui fapt, M. a fost decorat de sovietici cu ordinul „Victoria” (iul. 1945) și de americani cu cea mai mai înaltă distincție de război a S.U.A., Legiunea Meritului, în cadrul de cavaler (mai 1947). La cererea expresă a lui Vîșinski și sub presiunea militară sovietică, M. este nevoit să accepte numirea dr. Petru Groza ca prim-ministru, care formează un nou guvern (6 mart. 1945) a cărui activitate se caracterizează printr-un șir de măsuri antidemocratice. În aceste condiții, M. a încercat să înlăture guvernul Groza, cerându-i (20 aug.) să demisioneze, iar în urma refuzului acestuia, a hotărât să nu mai semneze decretele-legi, urmărind să facă inoperantă activitatea guvernului („greva regală”). Demersul Regelui Mihai (aug.-dec. 1945) s-a constituit în ultima încercare de revenire la un regim parlamentar, cu guvern și opoziție, pe temeiul Constituției din 1923, teoretic în că în vigoare în 1945. Sub amenințarea declanșării unui război civil, M. a fost silit de comuniști să abdice (30 dec. 1947) în numele său și al urmașilor săi și să părăsească țara (ian. 1948), fapt care a marcat suprimarea totală a vieții constituționale în România. A reveni, împreună cu familia regală, pentru prima dată, într-o scurtă vizită în România, cu prilejul Sărbătorilor de Paști (1992); cu ocazia vizitei din 1997, i s-a redat cetățenia română, retrasă în 1948, de către autoritățile comuniste. În cadrul unor misiuni diplomatice, M. a efectuat o serie de turnee în țările europene cu regim monarhic, pentru a susține cauza României de a fi inclusă în NATO.

MIHAI VITEAZUL, domn al Țării Românești (1593-1601), al Transilvaniei (1599-1601) și al Moldovei (1600). Fiul lui Pătrașcu cel Bun. A urmărit întărirea autorității centrale și consolidarea autorității centrale și consolidarea pozițiilor acelei părți din boierime care îi era credincioasă, în frunte cu boierii olteni. A dat un așezământ prin care țăranii dependenți rămâneau pe moșiile unde erau stabiliți, stăpânii de la care fugiseră nemaiputându-i revendica. În condițiile existenței unei situații internaționale complicate, M.V., înzestrat cu un extraordinar spirit de inventivitate în strategia alianțelor, îmbinând talentul diplomatic cu acțiunea militară, a reușit să pună bazele unui sistem de alianțe antiotomane, capabil să ducă creșterea rolului Țării Românești pe plan extern. Începând războiul de eliberare de sub dominația Imp. Otoman (1594), a atacat cetățile stăpânite de turci pe linia Dunării și apoi a înfrânt câteva oști tătărești și turcești la Putinei, Stănești și Serpătești (1595). Grație atât însușirilor sale de mare strateg, cât și vitejiei și spiritului de eroism, M.V. a învins marea oaste otomană, condusă de Sinan Pașa la Călugăreni (13/23 aug. 1595) și la Giurgiu (oct. 1595). Prin victorioasele campanii antiotomane întreprinse la S de Dunăre (1596, 1598), a încurajat rezistența popoarelor de aici, care năzuiau dobândirea eliberării lor de sub dominația Porții. În 1599 l-a învins pe voievodul Andrei Báthori la Șelimbăr și a pus stăpânire pe Transilvania, iar în mai 1600, după o campanie fulgerătoare, și pe Moldova, realizând prima unire politică a celor trei țări române, intitulându-se „domn al Țării Românești, al Transilvaniei și a toată țara Moldovei”. Deși unirea realizată de M.V. nu a putut dăinui în condițiile istorice din acel timp, ea a reprezentat o expresie firească a legăturilor neîntrerupte – umane, politice, economice, culturale și militare – existente de-a lungul veacurilor între cele trei țări românești. Biruit la Mirăslău (sept. 1600) de nobilimea maghiară, ajutată de imperiali și apoi de poloni, care, ocupând Moldova au pătruns și în Țara Românească, a fost nevoit să se apeleze la ajutorul împăratului Rudolf II. Dar, după ce, împreună cu generalul Basta, a înfrânt armata nobiliară la Guruslău (1601), a fost asasinat (9/19 aug. 1601). A ctitorit cea de-a doua biserică a Mitropoliei ortodoxe de la Alba Iulia. Considerat în epocă, potrivit mărturiilor externe, ca fiind „unul dintre cei mai viteji, puternici, valoroși și înțelepți principi”, M.V., prin opera sa, a întruchipat pentru generațiile ce i-au urmat, simbolul luptei pentru independență și unitate, iar programul său politic și militar a avut un rol covârșitor în formarea conștiinței unității de neam și de limbă a poporului român.

MIHAI VITEAZUL 1. Com. în jud. Cluj, pe Argeș, 5.838 loc. (2000). Expl. de gips (în satul Cheia). Creșterea bovinelor. Pomicultură. În satul M.V., menționat documentar în 1332, se află o biserică reformată (1674-1684), una romano-catolică (sec. 19) și alta unitariană (sec. 18-19), iar în satul Cornești, biserica romano-catolică Sf. Emilia (1774). 2. Com. în jud. Constanța, pe țărmul de V al lacului Sinoie; 3.530 loc. (2000). Stație de c. f. (în satul M.V.). Creșterea ovinelor.

MEHĂHĂÍ vb. IV v. mehăi.

MEHĂÍ vb. IV. Intranz. (Despre oi, miei, capre, boi) A scoate sunete caracteristice speciei. V. b e h ă i. Capra mehăiește. H I 237, cf. IV 33, X 31, XII 139, XIV 186. Oaia mehăiește. ib. III 103, cf. VI 44, X 356, XV 264, 458. Boul mugește și mehăie. ib. IV 85. Mielul mehăie. ib. XV 140. - Prez. ind. pers. 3: méhăie și mehăiește. – Și: mehăhăí (H X 499), mihăí (ib. I 325) vb. IV. – Mehe[he] + suf. -ăi.

MIHĂÍ vb. IV v. mehăi.