macău sn vz măcău

măcau sn vz măcău¹

măcău² sm [At: PAȘCA, GL. / E: cf mg makog „a țipa, a mârâi”] (Reg) Om care vorbește mult și realizează puțin.

măcău¹ [At: BUDAI-DELEANU, LEX. / V: mac~, ~cau, mănc~, mâncău / Pl: ~cauă, (6) ~căi / E: mg mankó] 1 sn (Trs; Mar) Bâtă. 2 sn (Trs; Mar) Baston de plimbare. 3 sn (Trs; Mar) Cârjă. 4 sn (Trs; Mar) Vergea. 5 sn (Trs; Mar; îe) A cinsti cu ~l A bate cu măcăul (1). 6 sm (Reg) Om foarte înalt, voinic și cam prost Vz măgădău. 7 sn (Trs; îf măncău) Mâner la toporiștea coasei. 8 sn (Trs; îaf) Picior. 9 s (Reg) Rădăcină a cozii calului. 10 sn (Reg; îs) ~ de vie Butaș.

mâncău² sn vz măcău¹

MACĂU s. n. (Regional) Băț. Toată ziua, c-un macău. MARIAN, S. 364.

MĂCĂU, măcaie, s. n. (Reg.) Băț, ciomag. – Comp. magh. mákó.

Macău (Makó) n. oraș în Banat, pe malul drept al Mureșului, cap. județului Ceanad: 34.000 loc.

măcăŭ n., pl. ăĭe (cp. cu moacă 2. Ung. mákó înseamnă „bunică”). Nord. Cĭomag. Lovitură de cĭomag.

MĂCĂU s. v. baston, bâtă, ciomag, cotor, măciucă, picior, rădăcină, toiag.

măcău s. v. BASTON. BÎTĂ. CIOMAG. COTOR. MĂCIUCĂ. PICIOR. RĂDĂCINĂ. TOIAG.

macău, (măcău), s.n. – (reg.) Botă, toiag; obiect ceremonial purtat de chemătorii la nuntă: „La macău cu cipcă de mătasă, / Cum poartă și-nălțata-mpărăteasă” (Bilțiu, 1990: 70). ♦ Atestat sec. XV (Mihăilă, 1974). – Cf. magh. mankó „cârjă” (MDA).

măcău, s.n. – v. macău („toiag”).

macău, (măcău), s.n. – Botă, toiag; obiect ceremonial purtat de chemătorii la nuntă: „Suntem soli împărătești, / De la ’nălțatu-mpărat trimăși; / La macău cu cipcă de mătasă, / Cum poartă și-nălțata-mpărăteasă” (Bilțiu 1990: 70). Atestat și în Maramureșul din dreapta Tisei (DRT). – Probabil din același etimon latin *matteuca, din care provine rom. măciucă „bâtă îngroșată la un capăt”; Din magh. mankó (MDA).

măcău, s.n. – v. macău.

MACAO (SANTO NOME DE DEUS DE MACAU) v. Aomen.

MĂCĂU, fam. (16 A I 388, 539) și s. băn. < subst. ard. (ciomag).

MACĂU s. n. v. măcău.

MĂCÁU s. n. v. măcău¹.

MĂCĂU ² s. m. (Regional) Om care vorbește mult și realizează puțin (Răhău-Alba Iulia) PAȘCA; GL. - Cf. magh. m a k o g „a țipa, a mîrîi”.

MĂCĂU¹ subst. 1. S. n. (Transilvania, Maram.) Băț, ciomag, toroipan (BUDAI-DELEANU, LEX, LB, PONTBRIANT, D., DDRF, BARCIANU, TDRG, ALEXI. W., ALR II/I MN 148, 3 962/284), măciucă (ALEXI, W.) ; toiag, (LB, T. PAPAHAGI, M 224, ȚIPLEA, P. P. 112) ; cîrjă (LB) ; baston (de plimbare) (TDRG, ALR II 3 360/362); vergea (CABA, SĂL. 90). Bate cu măcăul (a. 1 767) IORGA, S. D. XIII, 266. Pentru siguranția și apărarea despre lupi trebuie să poarte măcao. . . ferecate cu fieru și ascuțite. COD. SILV. 37. Cînd i trece peste on-tău, S-o treci, mîndruț, de-on măcău. ȚIPLEA, P. P. 51. Bate-ți gura cu măcău, Să nu bată ca on-capău. BÎRLEA, C. P. 296. ♦ Bătaie, lovitură cu măcăul (1). Cinstit-ai pe tată-tău? Toată dziua c-un macău! MARIAN, SA. 36. 2. S. m. (Regional) Epitet dat unui om foarte înalt (v. p r ă j i n ă, p ă l e a ț ă) voinic și cam prost (v. m ă g ă d ă u). Com. din STRAJA-RĂDĂUȚI, cf. CV 1 951, nr. 5, 26. 3. S. n. (Transilv., în forma măncău) Mîner la toporiștea coasei; picior. ALR I 940/231 cf. ALRM SN I h 40, 41. 4. Subst. (Prin fostul județ Vîlcea) Parte a cozii calului pe care crește părul; rădăcină. Cf. CIAUȘANU, GL. 5. S. n. (Regional, în sintagma) Măcău de vie = butaș (Bocșa-Zălau). ALR II 6 109/ 279. – Pl.: măcauă și (2) măcăi. - Și măcau (PONTBRIANT, D., LM, DDRF), măncău, macău mîncău (ALRM SN I h 40, 41) s. n. – Din magh. mankó.

MĂNCĂU s. n. v. măcău¹.