macău, (măcău), s.n. – Botă, toiag; obiect ceremonial purtat de chemătorii la nuntă: „Suntem soli împărătești, / De la ’nălțatu-mpărat trimăși; / La macău cu cipcă de mătasă, / Cum poartă și-nălțata-mpărăteasă” (Bilțiu 1990: 70). Atestat și în Maramureșul din dreapta Tisei (DRT). – Probabil din același etimon latin *matteuca, din care provine rom. măciucă „bâtă îngroșată la un capăt”; Din magh. mankó (MDA).