MĂCĂU¹ subst. 1. S. n. (Transilvania, Maram.) Băț, ciomag, toroipan (BUDAI-DELEANU, LEX, LB, PONTBRIANT, D., DDRF, BARCIANU, TDRG, ALEXI. W., ALR II/I MN 148, 3 962/284), măciucă (ALEXI, W.) ; toiag, (LB, T. PAPAHAGI, M 224, ȚIPLEA, P. P. 112) ; cîrjă (LB) ; baston (de plimbare) (TDRG, ALR II 3 360/362); vergea (CABA, SĂL. 90). Bate cu măcăul (a. 1 767) IORGA, S. D. XIII, 266. Pentru siguranția și apărarea despre lupi trebuie să poarte măcao. . . ferecate cu fieru și ascuțite. COD. SILV. 37. Cînd i trece peste on-tău, S-o treci, mîndruț, de-on măcău. ȚIPLEA, P. P. 51. Bate-ți gura cu măcău, Să nu bată ca on-capău. BÎRLEA, C. P. 296. ♦ Bătaie, lovitură cu măcăul (1). Cinstit-ai pe tată-tău? Toată dziua c-un macău! MARIAN, SA. 36. 2. S. m. (Regional) Epitet dat unui om foarte înalt (v. p r ă j i n ă, p ă l e a ț ă) voinic și cam prost (v. m ă g ă d ă u). Com. din STRAJA-RĂDĂUȚI, cf. CV 1 951, nr. 5, 26. 3. S. n. (Transilv., în forma măncău) Mîner la toporiștea coasei; picior. ALR I 940/231 cf. ALRM SN I h 40, 41. 4. Subst. (Prin fostul județ Vîlcea) Parte a cozii calului pe care crește părul; rădăcină. Cf. CIAUȘANU, GL. 5. S. n. (Regional, în sintagma) Măcău de vie = butaș (Bocșa-Zălau). ALR II 6 109/ 279. – Pl.: măcauă și (2) măcăi. - Și măcau (PONTBRIANT, D., LM, DDRF), măncău, macău mîncău (ALRM SN I h 40, 41) s. n. – Din magh. mankó.