IACA², iacale, s. f. (Înv.) Guler de haină femeiască. ◊ Expr. (Fam.) A feșteli (cuiva) iacaua = a face de rușine (pe cineva). – Din tc. yaka.

iaca³ sf [At: HOGAȘ, DR. II, 8 / Pl: ? / E: nct] (Înv) Tutun de cea mai bună calitate.

iaca² i vz iacă²

iaca¹ sf [At: TARIF (1870) ap. DA ms / Pl: ~le / E: tc yaka] 1 (Înv) Guler de haină femeiască. 2 (Fam; îe) A feșteli (cuiva) ~ua A face de rușine (pe cineva).

IACA², iacale, s. f. (Înv.) Guler de haină femeiască. ◊ Expr. (Fam., și azi) A feșteli (cuiva) iacaua = a face de rușine (pe cineva). – Din tc. yaka.

IACA¹ interj. v. iacă.

IACA³, iacale, s. f. (Învechit) Guler de haină femeiască; pelerină. ◊ (Azi, rar și familiar, în expr.) A feșteli (cuiva) iacaua = a face de rușine (pe cineva).

IACA² s. f. (Învechit, în expr.) Tutun iaca = tutun de cea mai bună calitate. Tot cu tiutiun iaca și cu țigareta lui cea de chilimbar de optzeci de galbeni își trece el vremea? HOGAȘ, DR. 247.

ĭacá f. (turc. ĭaká, poate înrudit cu fr. jaque, jaquette). Rar azĭ. Guler lat răsfrînt la haĭnele femeĭeștĭ și bărbăteștĭ (de ex. la o blană). Fig. Fam. A feșteli ĭacaŭa, a te compromite, a nu reuși.

2) ĭáca și (rar) ĭácă și (ob.) ĭacătă, interj. (sîrb. jako, acuma, îndată. Ĭacătă e infl. de ĭată [care vine d. alb. ĭate, vsl. sîrb. bg. eto], care e sin. cu ĭacă, dar nu se maĭ aude azĭ). Vezi, na, uĭte-te: ĭaca doĭ francĭ, ĭacătă-l, ĭacăt-o, ĭaca-țĭ francu (na francu tăŭ); ĭaca na, poftim, ĭa uĭtați-vă (la o surpriză, la o primejdie)! Ĭaca așa, ĭac’așa, așa! ĭaca’ndată, îndată, chear acuma (voĭ face ce vreĭ ș. a.).

eacă i vz iacă

iacă² i [At: PALIA (1581) ap. TDRG / V: ~ca, iaga, iahî, ~tă, ~tălăi, ~tăvi / E: ia + ca] 1 Iată. 2 Cuvânt care exprimă apariția bruscă. 3 Cuvânt care exprimă mirarea în fața unei întâmplări neașteptate.

iacă¹ sf [At: ALECSANDRI, ap. CADE / Pl: ? / E: ngr γιαγιά] (Îvr) Bunică.

iacătă i vz iacă²

iacătălăi i vz iacă²

iacătăvi i vz iacă²

iaga i vz iacă²

iahî i vz iacă²

IACĂ interj. 1. (Și în forma iaca) (Exclamație care atrage atenția ascultătorului asupra unei persoane sau a unui lucru) Ia, iată, uite, vezi. Da frați mai ai? – Am. Iaca, țîncu ista de soră. SADOVEANU, O. VII 218. ◊ (Indică apariția unei persoane sau a unui lucru) Iaca și codrul Grumăzeștilor, grija negustorilor și spaima ciocoilor. CREANGĂ, P. 119. Iacă, badea iară vine. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 145. ◊ (În forma întărită iacătă, urmat uneori de «că» sau de un complement direct) Iacătă-ne teferi cum ne-a născut maica. ISPIRESCU, L. 70. Iacătă curtea pe costișa ceea. CREANGĂ, P. 330. ◊ (Întărește sensul cuvintelor sau al propoziției care urmează) Dacă nu ne-a mînat la Pașcani, iaca n-am fost. GALAN, Z. R. 29. Iaca, ai să te liniștești și tu aicea ș-ai să vezi ce bine are să fie. VLAHUȚĂ, O. A. 491. Dară unde să se ducă? Nici el iacă nu știa. ISPIRESCU, L. 34. ◊ (Atrage atenția asupra celor ce se vor spune) Ea vine de la moară; Și jos în ulicioară Punîndu-și sacul, iacă Nu-l poate ridica. COȘBUC, P. I 63. Ei, stăpîne, iaca chiar azi mi s-au împlinit anii de slujbă. CREANGĂ, P. 178. ◊ (Precedă o deducție, o concluzie) Apoi iaca, amu de-abia se vede că-i mai mult al dumitale decît al meu. GALAN, Z. R. 65. ♦ (La începutul unei povestiri) Ascultați. Iaca ce-mi zicea el. NEGRUZZI, S. I 247. ◊ Expr. Iaca așa v. așa² (5). ◊ (Repetat, înlocuiește relatarea unei întîmplări) Iacă, iacă, iacă ce mi s-a întîmplat. Cum să fac eu acu să mă întorc cu ispravă bună? ISPIRESCU, L. 77. 2. (În povestiri) Deodată, pe neașteptate, iată. Cînd, iacă, se întîlnește cu un corb. ISPIRESCU, L. 43. Cum vorbeau ei, numai iacă intră și Chirică pe ușă. CREANGĂ, P. 177. 3. Exclamație de mirare, urmată adeseori de «mă». Iacă mă! Te văd o dată și la noi. 4. (Precedat de ei) Exclamație care exprimă protestul, întărește sensul negativ al unui răspuns. Mi se pare că te-ai supărat. – Ei iacă! de ce să mă supăr? – Variante: iaca, iacătă interj.

IACĂTĂ interj. v. iacă.

IACĂ interj. fam. 1) (atrage atenția asupra celor spuse) Uită-te! Privește! Vezi!; Iată. 2) adverbial Pe neașteptate; deodată. Când colo, iacă, a intrat și el. [Var. iaca] / ia + că

iacă f. Mold. bunică: nu vreu s’ajung iacă de pe acu AL. [Gr. mod. IAIA, cu finala din (buni)că].

iacă! int. vezi (aci sau acolo); iacă- mă![Compus din ia și că]. V. așa.

iacătă! int. iacă. [Compromis între iacă și iată].

1) ĭácă f. fără pl. Pop. Bunică, femeĭe bătrînă (epitet). V. gagă, dadă.

iaca² (tutun de calitate) (înv.) s. f. (în: tutun ~)

iaca¹ (guler) (înv.) s. f., art. iacaua, g.-d. art. iacalei; pl. iacale

iaca³/iacă¹ (pop.) interj.

iaca² (tutun) (înv.) s. f.

iaca¹ (guler) (înv.) s. f., art. iacaua, g.-d. art. iacalei; pl. iacale, art. iacalele

iaca (tutun) s. f.

iaca/iacă interj.

iaca (guler) s. f., art. iacaua, g.-d. art. iacalei; pl. iacale

!iacă² (pop.) interj.

iacă¹ (bunică) (înv., reg.) s. f.

iacă² (bunică) (înv., reg.) s. f.

iacă s. f. (sil. i-a-)

iacătă interj.

IACĂ s. v. bunică, mamă-mare.

IACĂ interj. v. iată, uite, vezi.

iacă s. v. BUNICĂ. MAMĂ MARE.

iacă interj. v. IATĂ. UITE. VEZI.

iaca (iacale), s. f. – Gît. Tc. yaka (Șeineanu, II, 218; Lokotsch 927). Sec. XIX, înv., se fololește numai în expresia a feșteli iacaua „a greși lovitura”. – Der. icăluță, s. f. (Munt., vas pîntecos).

Iacă v. Iacov I 5 b.

a-i feșteli (cuiva) iacaua expr. (pop.) a face de rușine (pe cineva).