ȘOIMANE s. f. pl. (Mitologie populară) Unul din numele dat ielelor; frumoasele. Cîte iele, ce șoimane, cîți tllhari... nu ne-or pîndi! GALACTION, O. I 268. Ielelor, șoimanelor. marian, na. 393. Plecai pe cale, pe cărare, Spre Soare-răsare, Șoimanele mă-ntîmpinară, În brațe mă luară. MAT. FOLK. 588.

ȘOIMANE f. pl. pop. Ființă imaginară având înfățișarea unei fete îmbrăcate în alb, care se crede că ar apărea numai noaptea și ar face rău, în special bărbaților; vântoase; drăgaică; iele. /Din șoim

ȘOIMAN, -Ă, șoimani, -e, s. m., s. f. pl., adj. 1. S. m. (Omit.) Șoim (1). 2. S. m. Persoană curajoasă, vitează, mândră, semeață; șoim (2). 3. S. m. (Pop.) Cal sprinten, aprig; șoim (3). 4. S. f. pl. art. (în mitol. pop.) Iele. 5. Adj. (Pop.) Strașnic, minunat, extraordinar. – Șoim + suf. -an.

șoiman, ~ă [At: BUDAI-DELEANU, Ț. 214 / Pl: ~i, ~e / E: șoim + -an] 1-10 sm (Orn; pop; șdp) Șoim (1-5) (mare). 11-12 sm (Pop; fig; șîs – de munte) Șoim (6-7). 13 sm (Pop; fig) Șoim (9). 14 a (Pop) Groaznic (2). 15 a (Pop) Minunat. 16 sfa (Mtp; Mun) Ploaie considerată ca forță supranaturală. 17 sf (Mtp; euf; mpl; șîs fată ~ă) Ființă supranaturală căreia i se atribuie puteri nefaste Si: iele, (pop) șoimancă, șoime, șoimele. 18 sf (Reg; îe) A fi luat de ~e A suferi de apoplexie. 19 sf (Reg; îae) A înnebuni. 20 sf (Olt; îe) A cânta ca -ele A cânta frumos. 21 sf (Olt) Pocitură. 22 sfa (Iht; Mun) Știucă¹ (1) (Esox lucius).

ȘOIMAN, -Ă, șoimani, -e, s. m., s. f. pl., adj. 1. S. m. (Ornit.) Șoim (1). 2. S. m. Persoană curajoasă, vitează, mândră, semeață; șoim (2). 3. S. m. (Pop.) Cal sprinten, aprig; șoim (3). 4. S. f. pl. art. (Mitol. pop.) Iele. 5. Adj. (Pop.) Strașnic, minunat, extraordinar. – Șoim + suf. -an.

ȘOIMAN, -Ă, șoimani, -e, s. m. și f. Șoim. La cuibul șoimanului Țipă puiul corbului Și pe ploaie Și pe ceață și-n seară și-n dimineață. TEODORESCU, P. P. 614. ◊ Fig. (Mai ales în poezia populară) Om voinic, ager, viteaz, mîndru, semeț. Pînă n-o închide ochii șoimanul, să nu vorbim. DELAVRANCEA, A. 55. Juni ostași ai țării mele, însemnați cu stea în frunte! Dragii mei vultani de cîmpuri, dragii mei șoimani de munte! ALECSANDRI, O. 247. ◊ (Adjectival, poetic) Șoimanul soare Strălucea dositelor ostroave. BUDAI-DELEANU, Ț. 201. ♦ Fig. (Mai ales în poezia populară) Cal aprig, plin de foc. I-aș aduce eu în dar Un șoiman de armasar Care zboară, care sare Peste munți și peste mare. ALECSANDRI, P. II 177.

ȘOIMAN ~i m. v. ȘOIM. /șoim + suf. ~an

șoiman m. 1. șoim mare; 2. fig. viteaz: dragii mei șoimani de munte AL.; 3. aprig ca șoimul: un șoiman de armăsar AL. ║ Șoimanele f. pl. epitet dat Ielelor, zine cari se învârtesc val-vârtej: Șoimanele ce umblă ca vijelii turbate BOL.

șoĭmán m. (d. șoĭm). Epitet adresat unuĭ viteaz.

șoimane (iele) s. f. pl.

șoimane (iele) s. f. pl.

șoimane (iele) s. f. pl.

șoiman (pop.) adj. m., s. m., pl. șoimani; adj. f. șoimană, pl. șoimane

șoiman (pop.) adj. m., s. m., pl. șoimani; adj. f. șoimană, pl. șoimane

șoiman s. m., adj. m., pl. șoimani; f. sg. șoimană, pl. șoimane

șoiman, -ă, șoimani, -e s. m. și f. (În credințele populare, mai ales la pl. și în sintagma fata șoimană) Ființă supranaturală căreia i se atribuie puteri nefaste; (la pl.) șoime. ♦ (Reg.) pocitură. – Din șoim + suf. -an.

ȘOIMANE s. pl. v. iele.

șoimane s. pl. v. IELE.

șoiman², șoimană, șoimani, șoimane, adj. (pop.) 1. extraordinar, minunat, strașnic. 2. (fig.) viteaz, curajos. 3. (substantivat, f.; reg.) pocitură. 4. (substantivat, f. art.; reg. și fig.) știucă. 5. (substantivat, f. art.; reg.) ploaie.