ȘERPAR, (1) șerpare, s. n., (2) șerpari, s. m. 1. S. n. Brâu lat de piele (prevăzut cu buzunare) pe care îl poartă țăranii; chimir. 2. S. m. Pasăre răpitoare, asemănătoare cu acvila, cu spatele de culoare brună-cenușie și cu pântecele alburiu, care se hrănește mai ales cu șerpi, șopârle și broaște (Circaetus gallicus). – Șarpe + suf. -ar.

șerpar [At: CLEMENS / V: (reg) șelp~, (îrg) șelpariu, ~iu sn / Pl: ~e sn, ~i sm / E: șarpe + -ar] 1 sn (Trs) Brâu lat de piele (prevăzut cu buzunare) pe care îl poartă țăranii Si: (reg) chimir, șărpăoaș. 2 sn (Reg; îe) A fi cu ~ de ață A fi sărac. 3 sm (Trs; dep) Cal bătrân, istovit de puteri. 4 sm (Iht; reg) Țipar (Misgurnus fossilis). 5 sm (Buc) Pește cu corpul cilindric, alungit, fără înotătoare (Petromyzon fluviatilis). 6 sm (Reg; șîc vultur-~) Pasăre răpitoare, asemănătoare cu acvila, cu spatele de culoare brună-cenușie și cu abdomenul alburiu, care se hrănește mai ales cu șerpi, șopârle și broaște (Circaetus gallicus).

ȘERPAR (1) șerpare, s. n., (2) șerpari, s. m. 1. S. n. Brâu lat de piele (prevăzut cu buzunare) pe care îl poartă țăranii; chimir. 2. S. m. Pasăre răpitoare, asemănătoare cu acvila, cu spatele de culoare brună-cenușie și cu pântecele alburiu, care se hrănește mai ales cu șerpi, șopârle și broaște (Circaëtus gallicus). – Șarpe + suf. -ar.

ȘERPAR², șerpare, s. n. (Mai ales în Transilv.) Chimir. Cu degetele înfipte în curelușa încinsă peste cămașă, aștepta, cum a văzut că stau flăcăii la sfat, cu mîna afundată în șerpar. C. PETRESCU, R. DR. 13. Celelalte le vîra după șerparul lat. AGÎRBICEANU, S. P. 22. Toader atunci bagă mîna stingă în șerpar, scoate un pumn de bani, îi aruncă lăutarului și strigă: «Acum una pe pofta mea!». SLAVICI, N. I 82.

ȘERPAR¹, șerpari, s. m. Pasăre răpitoare care se hrănește cu șerpi (Circaetus gallicus).

ȘERPAR² ~i m. Pasăre răpitoare de talie mare, cu cioc scurt și coroiat, cu gheare puternice, care se hrănește, mai ales, cu șerpi. /șarpe + suf. ~ar

ȘERPAR¹ ~e n. rar Cingătoare lată din piele (ornamentată) prevăzută cu buzunare, purtată de tărani; chimir. /șarpe + suf. ~ar

șerpar n. cingătoare țărănească de piele în care se păstrează bani: șerpar cu galbeni îndesat. [Lit. care se încolăcește în jurul pântecelui ca un șarpe].

șerpár m. (d. șerpe). Țipar. S. n., pl. e. Chimir, cingătoare de ținut banĭ.

șelpar sn vz șerpar

șelpariu sn vz șerpar

șerpariu sn vz șerpar

țipár m. (cp. cu țip). Anghilă, un pește care seamănă a șarpe și care chear se maĭ numește și șerpar (cobítis fóssilis). V. vîrlan.

șerpar¹ (chimir) (reg.) s. n., pl. șerpare

șerpar² (pasăre) s. m., pl. șerpari

șerpar² (chimir) (reg.) s. n., pl. șerpare

șerpar¹ (pasăre) s. m., pl. șerpari

șerpar (chimir) s. n., pl. șerpare

șerpar (zool.) s. m., pl. șerpari

șerpar, -ri (vultur) și -re (cingătoare).

șerpar, șerpari s. m. Adept al unei secte gnostice din sec. 2 care adora șarpele, reptila care a determinat pe Adam și pe Eva să nu mai asculte de Dumnezeu; ofit. – Din șarpe + suf. -ar.

ȘERPAR s. v. chimir.

ȘERPAR s. v. țipar.

ȘERPAR s. chimir, (înv. și reg.) tisău, (reg.) chingă, (Ban. și Olt.) praștie. (Ține banii în ~.)

șerpar s. v. ȚIPAR.

șerpár, șerpari, (șărpar), s.m. Pasăre răpitoare, asemănătoare cu acvila, de culoare brună-cenușie (Circaetus gallicus). ■ Este o pasăre rară în Maram.; cuibărește în etajul fagului, dar apare și în golurile de munte. – Din șarpe + suf. -ar (Scriban, DEX, MDA).

șerpar, șerpari, (șărpar), s.m. – (ornit.) Pasăre răpitoare, asemănătoare cu acvila, de culoare brună-cenușie (Circaetus gallicus). În Maramureș, cuibărește în etajul fagului, dar apare și în golurile de munte. Este o pasăre rară în Maramureș, dar nu accidentală (Ardelean, Bereș, 2000: 150). – Din șarpe + suf. -ar (Scriban, DEX, MDA).