12 definiții pentru întorsură


Dicționare explicative

Explică cele mai întâlnite sensuri ale cuvintelor.

ÎNTORSÚRĂ, întorsuri, s. f. (Rar) 1. Întorsătură (1). 2. Fig. Mlădiere, modulație, intonație (nouă); întorsătură (2). – Întors2 + suf. -ură.

ÎNTORSÚRĂ, întorsuri, s. f. (Rar) 1. Întorsătură (1). 2. Fig. Mlădiere, modulație, intonație (nouă); întorsătură (2). – Întors2 + suf. -ură.

întorsu sf [At: CORESI, ap. GCR 10/16 / Pl: ~ri / E: întors + -ură] 1-3 Întorsătură (2-4). 4-5 (Fig) Mlădiere, modulație, intonație (nouă). 6 Vârtej. 7 Plăcintă din foi, răsucite în formă de sul Si: ștrudel. 8 (Mpp; pbl) Convulsiuni. 9 (Îs) ~ra brazdei (unui ogor, izlaz etc.) Arătură de toamnă. 10 (Înv; după fr tournure) Ținută a corpului. 11 (Fig) Atitudine. 12 (Lpl) Afaceri necinstite Si: învârteli.

ÎNTORSÚRĂ, întorsuri, s. f. 1. Întorsătură (1). Întorsura gîrlei dunărene s-a schimbat. SADOVEANU, P. M. 129. Pe potmolul Dunării, La-ntorsurile gîrlei. TEODORESCU, P. P. 562. 2. Fig. Mlădiere, modulație, intonație (nouă). În tot clinul acesta de cîmp... rătăcește o-ntorsură de cîntec romînesc, un șuier de voinic. SANDU, D. P. 41. Glasul acela-mlădiitor, Ce c-o-ntorsură lină, ușoară, Treptat se urcă și se coboară. ALEXANDRESCU, M. 317.

întorsură f. pământ lucrat de cu toamna.

întorsúră f., pl.ĭ. Întorsătură. Ocol, cotitură. Arătură (p. a întoarce pămîntu).


Dicționare morfologice

Se indică corespondența dintre forma de bază a unui cuvânt și flexiunile sale.

întorsúră (rar) s. f., g.-d. art. întorsúrii; pl. întorsúri

întorsúră s. f., g.-d. art. întorsúrii; pl. întorsúri


Dicționare relaționale

Nu reprezintă definiții, ci se indică relații între cuvinte.

ÎNTORSÚRĂ s. v. cot, cotitură, curbă, întorsătură, întortochetură, ocol, răsucitură, serpentină, sinuozitate, șerpuire, șerpuitură.

întorsu s. v. COT. COTITURĂ. CURBĂ. ÎNTORSĂTURĂ. ÎNTORTOCHETURĂ. OCOL. RĂSUCITURĂ. SERPENTINĂ. SINUOZITATE. ȘERPUIRE. ȘERPUITURĂ.


Dicționare specializate

Aceste definiții explică de obicei numai înțelesuri specializate ale cuvintelor.

întorsúră s.f. (reg.) pământ lucrat de cu toamna.

întorsúră, întorsuri, s.f. – Răscumpărare a unei părți din moșie, din casă; întorsătură: „I-o dat lu’ frate-so întorsură din casă” (Faiciuc, 2008). – Din întors „revenit” + suf. -ură (DEX, MDA).


Dicționare enciclopedice

Definiții enciclopedice

ÎNTORSURA BUZĂULUI, oraș în jud. Covasna, în curbura internă a Carpaților, pe cursul superior al Buzăului; 9.042 loc. (1998.) Expl. de gresii, argile, calcare, nisip și balast. Expl. și prelucr. lemnului. Constr. de piese pentru mașini agricole. Centru pomicol. Iarna au loc frecvente inversii de temperatură. Menționat documentar, ca sat, în 1770. Declarat oraș în 1968. Biserică (1836).

Intrare: întorsură
întorsură substantiv feminin
substantiv feminin (F43)
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • întorsu
  • ‑ntorsu
  • întorsura
  • ‑ntorsura
plural
  • întorsuri
  • ‑ntorsuri
  • întorsurile
  • ‑ntorsurile
genitiv-dativ singular
  • întorsuri
  • ‑ntorsuri
  • întorsurii
  • ‑ntorsurii
plural
  • întorsuri
  • ‑ntorsuri
  • întorsurilor
  • ‑ntorsurilor
vocativ singular
plural
* forme elidate și forme verbale lungi – (arată)

întorsură rar

etimologie:

  • Întors + sufix -ură.
    surse: DEX '09 DEX '98