înrudire sf [At: NEGRUZZI, S. II, 152 / Pl: ~ri / E: înrudi] 1-2 A avea sau a stabili o relație de rudenie cu cineva Si: înnemurire (1-2). 3 (Fig) Afinitate. 4 (Muz; fig) Relație mai apropiată sau mai depărtată între tonuri și tonalități.

ÎNRUDIRE, înrudiri, s. f. Faptul de a se înrudi. 1. Legătură de rudenie. Din inima lor nu s-a șters purtarea necuviincioasă a spînului, cu toate îndreptările și înrudirea lui. CREANGĂ, P. 209. O înrudire cu cel întîi ministru... nu putea fi decît protivnică liniștei pre care el atît o dorea. NEGRUZZI, S. II 152. ◊ (Cu sens colectiv) Elisabeta totdeauna găsea un sprijin în numeroasa ei înrudire leșască. SADOVEANU, O. VII 97. 2. Fig. Asemănare, afinitate. Cine nu se lasă înșelat de deosebirea de medii nu poate să nu observe înrudirea artei lui Creangă cu aceea a lui Caragiale. CĂLINESCU, I. C. 296. Realismul teatrului lui Shakespeare are profunde înrudiri cu ceea ce vrea să realizeze teatrul sovietic. SAHIA, U.R.S.S. 148. – Variantă: (învechit) rudire (RUSSO, O. A. 25) s. f.

înrudi vrr [At: M. COSTIN, ap. LET. I, 288/29 / Pzi: ~desc / E: în- + rudă] 1-2 (A fi sau) a deveni rudă cu cineva Si: a se înnemuri (1-2). 3 (Fig) A avea caractere esențiale comune cu cineva sau ceva.

ÎNRUDI, înrudesc, vb. IV. Refl. (Urmat de determinări introduse prin prep. «cu») 1. A fi rudă cu cineva. 2. Fig. A avea caractere esențiale comune cu cineva. – Variantă: (învechit) rudi (GHICA, S. 267, ȘEZ. I 150, PANN, P. V. I 80) vb. IV.

RUDI vb. IV v. înrudi.

RUDIRE s. f. v. înrudire.

A SE ÎNRUDI mă ~esc intranz. 1) A deveni rudă (unul cu altul); a se înnemuri. 2) A fi rudă (unul cu altul). 3) fig. A căpăta trăsături comune. /în + rudă

înrudì v. a fi rudă: un țigan ce se înrudea cu un boier. V. rudă.

înrudésc și rudésc v. tr. (d. rudă 1). Fac rudă. V. refl. Mă fac rudă, mă încuscresc. Îs rudă: familiile noastre se înrudesc. Fig. Aceste cuvinte se înrudesc. V. cumetresc.

rudésc, V. înrudesc.

înrudire s. f., g.-d. art. înrudirii; pl. înrudiri

înrudire s. f., g.-d. art. înrudirii; pl. înrudiri

înrudire s. f., g.-d. art. înrudirii; pl. înrudiri

înrudi (a se ~) vb. refl., ind. prez. 1 sg. mă înrudesc, 3 sg. se înrudește, imperf. 1 sg. mă înrudeam; conj. prez. 1 sg. să mă înrudesc, 3 să se înrudească; imper. 2 sg. afirm. înrudește-te; ger. înrudindu-mă

rudi (a se ~) (înv.) vb. refl., ind. prez. 1 sg. mă rudesc, 3 sg. se rudește, imperf. 1 sg. mă rudeam; conj. prez. 1 sg. să mă rudesc, 3 să se rudească; imper. 2 sg. afirm. rudește-te; ger. rudindu-mă

rudire (înv.) s. f., g.-d. art. rudirii; pl. rudiri

!înrudi (a se ~) vb. refl., ind. prez. 3 sg. se înrudește, imperf. 3 sg. se înrudea; conj. prez. 3 să se înrudească

înrudi vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. înrudesc, imperf. 3 sg. înrudea; conj. prez. 3 sg. și pl. înrudească

ÎNRUDIRE s. 1. (înv. și reg.) rudire, (Mold. și Bucov.) înnemurire. (~ lor prin căsătorie.) 2. v. rudenie. 3. v. potrivire.

ÎNRUDIRE s. 1. (înv. și reg.) rudire, (Mold. și Bucov.) înnemurire. (~ lor prin căsătorie.) 2. rudenie, (înv. și reg.) nemotenie, (reg.) nemușug. (Legături de ~.) 3. afinitate, analogie, apropiere, asemănare, concordanță, corespondență, potriveală, potrivire, similaritate, similitudine, (înv. și reg.) semuială, (reg.) semeniș, (înv.) potroz, semănare, semănătură, semuire. (Există o evidentă ~ între aceste elemente.)

ÎNRUDI vb. (Mold. și Bucov.) a se înnemuri, (înv.) a se rudi. (Cei doi se ~ direct.)

ÎNRUDI vb. (Mold. și Bucov.) a se înnemuri, (înv.) a se rudi. (Cei doi se ~ direct.)